ICCJ. Decizia nr. 729/2006. Contencios. împotriva deciziei Curţii de Conturi Secţia Jurisdicţională. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 729/2006
Dosar nr. 407/2004
nr. 1774/1/2004
Şedinţa publică din 7 martie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin rapoartele de control intermediar nr. 528 din 12 iulie 2002 şi nr. 632 din 30 august 2002, precum şi prin raportul de control nr. 548 din 19 iulie 2002 au fost verificate conturile de execuţie bugetară pe anul 2001, precum şi pentru perioade anterioare acestuia ale Consiliului Local al municipiului Odorheiul Secuiesc.
2. Prin încheierea nr. 66 din 19 septembrie 2002, a Camerei de Conturi a judeţului Harghita, dosar nr. 49/2002, s-a dispus sesizarea Colegiului jurisdicţional al Camerei de Conturi Harghita, pentru:
- stabilirea răspunderii civile delictuale şi solidare în sarcina Primarului S.J., a secretarului B.L., a contabilului-şef D.I. şi a şefului de serviciu N.T.F. şi recuperarea de la aceştia, a prejudiciului de 7.338.838.999 lei, actualizat conform dispoziţiilor art. 71 alin. (2) din Legea nr. 94/1992.
3. Pe rolul Colegiului jurisdicţional Harghita a fost înregistrată sesizarea sub nr. 30/2002.
Prin încheierea nr. 2 din 15 octombrie 2002, a Colegiului, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a Consiliului Local, statuându-se că în cauză are calitate procesuală de parte păgubită municipiul Odorheiu Secuiesc. A fost admisă cererea de chemare în garanţie a SC U. SA Odorheiu Secuiesc, formulată de pârâtul S.J.
La termenul din 7 ianuarie 2003 a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, Consiliul Local al municipiului Odorheiu Secuiesc, în numele şi în reprezentarea municipiului Odorheiu Secuiesc.
Prin încheierea nr. 5 din 14 ianuarie 2003, instanţa a apreciat că în proces, Consiliul local nu poate figura ca intervenient, ci ca parte păgubită, dar nu în nume propriu, ci ca reprezentant al municipiului.
4. Prin încheierea nr. 6 din 18 februarie 2003, instanţa, la cererea Procurorului financiar, a dispus introducerea în cauză, în temeiul art. 70 din Legea nr. 94/2002, a celor douăzeci de consilieri locali care au adoptat hotărârea nr. 6 din 27 ianuarie 2000 (a cărei nelegalitate a fost adusă în discuţie la controlul fiscal din iulie 2002): A.J., B.P., B.N., B.G., B.I., B.L.Z., D.D., F.Ş., G.I., L.J., I.J., M.Z., N.P., P.L., P.G.I., S.F., S.E., S.G.J., S.L. şi Z.J.
Prin încheierea nr. 7 din 18 martie 2003, instanţa a dispus luarea măsurilor asiguratorii:
1) sechestru asigurator asupra bunurilor mobile şi ipotecă asiguratorie asupra bunurilor imobile ale pârâţilor S.J. şi D.I., până la concurenţa sumei de câte 8,8 miliarde lei, de la fiecare, reprezentând paguba efectivă, dobânzi şi cheltuieli de judecată.
2) Sechestru asigurator asupra bunurilor mobile şi ipotecă asiguratorie asupra bunurilor imobile ale pârâţilor B.L. şi N.T.F. şi ale celorlalţi 20 de consilieri locali mai sus menţionaţi (vezi pct. 4), până la concurenţa sumei de câte 8,5 miliarde lei, pentru fiecare, reprezentând paguba efectivă, dobânzile şi cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în temeiul art. 67 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, măsurile asiguratorii sunt obligatorii şi necesare, în scopul asigurării reparării prejudiciului rezultat din actul de sesizare.
6. Împotriva acestei încheieri au formulat în termen, recursuri jurisdicţionale la secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi:
- recurenţii S.J., D.I. şi N.T.F., împreună şi
- recurenţii A.J., B.P., I.J., G.I., N.P., S.E. şi Z.E., împreună, cererile fiind înregistrate sub nr. 258/2003.
Prin Decizia nr. 359 din 29 mai 2003 au fost respinse recursurile jurisdicţionale.
7. Împotriva acestei decizii au formulat recurs în termen, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, toţi recurenţii, cu excepţia lui I.J., cererile fiind înregistrate în dosarul de faţă şi legal timbrate.
În cererea comună, recurenţii S.J., D.I. şi N.T.F., susţin:
- că nu sunt răspunzători de prejudiciul constatat prin raport, întrucât, ca funcţionari însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a hotărârilor organului deliberativ al municipiului (consiliul local), nu aveau putere de decizie asupra destinaţiei sumelor de bani obţinute din înstrăinarea imobilelor de către SC U. SA;
- că tocmai din acest motiv, au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi au cerut introducerea în cauză a persoanelor care au adoptat hotărârile în consiliul local, conform art. 70 din Legea nr. 94/1992, dar Colegiul jurisdicţional, deşi i-a introdus în cauză pe aceştia, a luat măsurile asiguratorii împotriva tuturor pârâţilor, în mod nelegal;
- că luarea măsurilor asiguratorii împotriva celor trei recurenţi este rezultatul greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 67 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, sub două aspecte: 1). obligativitatea măsurilor asiguratorii aduce o gravă atingere dreptului de proprietate garantat de art. 41 din Constituţie, astfel încât Colegiul ar trebui să nu le considere obligatorii în considerarea acestor dispoziţii constituţionale; argumentul în favoarea caracterului facultativ al acestor măsuri este posibilitatea de a ataca cu recurs încheierea prin care se iau asemenea măsuri;
2). scopul urmărit de legiuitor prin acest text - art. 67 alin. (1), este de a asigura repararea prejudiciului rezultat din actul de învestire, aşadar sunt vizate numai persoanele care se fac vinovate de cauzarea prejudiciului, iar recurenţii nu se fac vinovaţi în speţă.
În cererea lor, cei şase consilieri recurenţi arată:
- că introducerea în cauză a celor 20 de consilieri nu s-a făcut la cererea unei părţi, ci din oficiu, de către instanţă, pe principiul rolului activ;
- că instanţa a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor 20 de consilieri, cu motivarea că art. 32 din Legea nr. 69/1991 prevede răspunderea solidară, iar ei au votat pentru hotărârea consiliului local nr. 6/2000;
- că această motivare nu e corectă, întrucât din procesul-verbal al şedinţei rezultă că 4 consilieri au votat contra, iar unul s-a abţinut;
- că instanţa a respins în mod nelegal extinderea procesului asupra actualilor consilieri locali care au votat pentru aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anii 2000 şi 2001;
- că instanţa care a soluţionat recursul jurisdicţional, nu a motivat în fapt şi în drept respingerea excepţiei procedurale ridicate în recursul celor 7 consilieri, privitor la lipsa calităţii procesuale pasive a tuturor celor 20 de consilieri;
- că prin încheierea nr. 7/2003 s-a dat termen pentru formularea recursului jurisdicţional, 15 zile de la pronunţare, dispozitivul ei putând fi calificat ca denegare de dreptate, deoarece limitează dreptul persoanelor de a se apăra prin căile de atac;
- că stabilirea existenţei/inexistenţei prejudiciului trebuia să se facă pornind de la extinderea controlului asupra SC U. SA, cea care a încasat contravaloarea imobilelor vândute, întrucât din analiza modului în care s-au folosit acei bani, s-ar fi constatat că nu există nici o pagubă.
Recursurile nu se fondează.
1. Potrivit art. 67 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie, astfel încât instanţa nu o poate interpreta ca facultativă.
În măsura în care recurenţii o consideră ca neconstituţională, ei ar fi putut invoca excepţia de neconstituţionalitate, ceea ce nu au făcut.
Scopul urmărit de legiuitor, prin instituirea unor măsuri asiguratorii, este, evident, de a asigura repararea prejudiciului, dar luarea efectivă a acestor măsuri nu antamează fondul, astfel încât instanţa învestită cu recursul jurisdicţional nu putea să exercite un control de legalitate cu privire la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fiecare pârât în parte.
2. Motivele de recurs argumentate în ambele cereri, pe lipsa culpei în producerea prejudiciului ori pe inexistenţa prejudiciului, nu pot fi analizate în fond, câtă vreme încheierea atacată cu recurs jurisdicţional se referă direct la măsuri asiguratorii a căror luare, conform legii, este obligatorie fără a antama fondul.
3. În fiecare dintre recursuri se invocă lipsa calităţii procesuale pasive a recurenţilor, cu consecinţa incriminării reciproce.
În realitate, însă, nu este vorba de o excepţie de ordin procedural, ci de invocarea lipsei de culpă în producerea prejudiciului pe care organele de control l-au constatat.
Or, acest aspect nu putea fi verificat decât de către secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi şi numai la soluţionarea fondului cauzei. Această discuţie nu putea fi antamată la luarea măsurilor asiguratorii.
4. De asemenea, întinderea ori existenţa însăşi a prejudiciului nu puteau face obiectul controlului în recursul jurisdicţional la încheierea prin care s-au luat măsuri asiguratorii pentru aceleaşi motive arătate mai sus.
5. Potrivit art. 67 alin. (4) din Legea nr. 94/1992, împotriva încheierilor Colegiului jurisidicţional prin care au fost dispuse măsuri asiguratorii, se poate face recurs jurisdicţional.
Textul redat nu prevede termenul în care acesta se exercită, dar potrivit art. 130 din aceeaşi lege, dispoziţiile referitoare la activitatea de jurisdicţie se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.
Or, potrivit art. 594 C. proc. civ., cererea de sechestru asigurator se soluţionează de urgenţă, prin încheiere supusă numai recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare.
Este evident că legiuitorul, în considerarea caracterului urgent al acestei proceduri, a prevăzut nu doar o singură cale de atac, dar şi un termen scurt şi a cărui curgere se calculează de la pronunţare.
Aşa fiind, aplicarea de către Colegiul jurisdicţional, a termenului de exercitare a recursului de 15 zile, dar calculat de la pronunţare, nu încalcă principiile Codului de procedură civilă şi nu poate fi considerată, în nici un caz o denegare de dreptate.
Faptul că dintre cei 20 de consilieri pârâţi cu privire la care s-au luat măsurile asiguratorii, numai şapte au formulat recurs jurisdicţional, nu poate fi reţinut ca efect al unei încălcări a legii de către Colegiul jurisdicţional.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de S.J., D.I., N.T.F., A.J., B.P., G.I., N.P., S.E. şi Z.E. împotriva deciziei nr. 359 din 29 mai 2003 a Curţii de Conturi, secţia jurisdicţională, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 728/2006. Contencios. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 730/2006. Contencios. Anulare ordonanţă... → |
|---|
