ICCJ. Decizia nr. 860/2006. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 860/2006
Dosar nr. 2884/2005
nr. 11920/1/2005
Şedinţa publică din 14 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1084/2005, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta C.N.T.E.E. T. SA a chemat în judecată pe pârâta A.N.R.C., solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, instanţa să dispună anularea deciziei nr. 2283/EI din 6 decembrie 2004, emisă de pârâtă şi ca o consecinţă, exonerarea sa de plata sumei de 16.276.118.799 lei reprezentând tarif de monitorizare.
În motivarea acţiunii, reclamanta susţine că urmare a notificării ce a înaintat-o pârâtei, aceasta a emis în mod greşit „Certificatul tip de furnizor de reţele şi servicii de comunicaţii electronice", în temeiul căruia compania reclamantă poate beneficia de dreptul de a furniza anumite tipuri de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, sub aspectul datei de la care începe furnizarea, menţionând data de 1 iulie 2003, pentru reţelele publice de comunicaţii electronice şi 17 ianuarie 2003, pentru reţelele servicii private de comunicaţii electronice.
Reclamanta susţine că a prevăzut ca dată de finalizare a investiţiei (de începere a activităţii), data de 1 decembrie 2004, numai ulterior acestei date având posibilitatea să furnizeze serviciile de comunicaţii electronice, şi nu de la datele menţionate în certificatul tip.
Tariful de monitorizare pentru anul 2004, în cuantum de 16.276.118.799 lei, raportat la cifra de afaceri aferente anului 2003, menţionat în decizie, este nelegal, atâta timp, cât compania nu desfăşoară această activitate, în notificarea transmisă pârâtei menţionându-se că reţeaua este nefuncţionabilă până la data 1 decembrie 2004.
Precizează reclamanta că în raport cu prevederile art. 17 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 218/2003, pârâta trebuie să calculeze tariful de monitorizare, în funcţie de cifra de afaceri corespunzătoare activităţii de furnizare reţele şi servicii publice de comunicaţii electronice, şi nu de cifra de afaceri corespunzătoare activităţii de transport şi dispecerizare a energiei electrice, pentru care evidenţa contabilă se ţine separat.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
S-au administrat probatorii cu înscrisuri şi în urma analizării acestora, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1271 din 28 iunie 2005, prin care a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că Decizia Preşedintelui A.N.R.C. nr. 2283/2004, prin care reclamanta a fost obligată la plata sumei de 16.276.118.799 lei, tarif de monitorizare pentru anul 2004, este legală, reclamanta neavând un drept recunoscut de lege, vătămat.
Decizia a fost emisă în temeiul art. 47 din OUG nr. 79/2002, ce reglementează obligaţia furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, la plata tarifului de monitorizare.
Faptul că reclamanta este titulara unor licenţe de transport şi de dispecerizare a energiei electrice, nu constituie un motiv de exonerare a acesteia de la îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin în calitate de furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice.
Prin notificarea nr. 299 din 10 ianuarie 2003, reclamanta a menţionat că intenţionează să furnizeze reţele publice de comunicaţii electronice începând cu data de 1 iulie 2003, fiindu-i eliberat certificatul tip nr. 650 din 5 februarie 2003 care atestă calitatea de furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice a reclamantei, începând cu această dată.
Potrivit art. 47 şi 48 din OUG nr. 79/2002, furnizorii de reţele şi de servicii de comunicaţii electronice autorizate datorează A.N.R.C., un tarif de monitorizare anual, calculat ca un procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor.
Art. 6 din OUG nr. 79/2002 defineşte cifra de afaceri, ca fiind „suma veniturilor realizate din produsele sau din prestările de servicii efectuate de agentul economic, în cursul unui exerciţiu financiar".
S-a reţinut, astfel, că în mod legal, tariful de monitorizare a fost calculat în funcţie de întreaga cifră de afaceri a societăţii pe anul 2003, de 395.241.509.000 lei.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, că prin notificarea înaintată pârâtei a fost prevăzută ca dată a finalizării investiţiei (care se află în strânsă legătură cu data începerii activităţii), data de 1 decembrie 2004 şi numai ulterior acestei date putea să înceapă furnizarea de reţele şi servicii de comunicaţii electronice.
Numai cu aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa a reţinut că în mod corect în certificatul tip eliberat reclamantei s-a consemnat ca dată a dobândirii dreptului de a furniza reţele publice, data de 1 iulie 2003.
Un al doilea motiv de recurs se referă la critica adusă sentinţei, în privinţa luării în calcul a cifrei totale de afaceri a C.N. T. SA, pentru stabilirea obligaţiei de plată a tarifului de monitorizare, în condiţiile în care art. 41 alin. (1) lit. c) din OUG nr. 79/2002 prevede că tariful de monitorizare este datorat de către furnizori, „pentru activitatea de supraveghere şi control al pieţei comunicaţiilor electronice, desfăşurate de A.N.R.C.", deci implicit pentru supravegherea şi controlul reţelelor publice de comunicaţii şi a serviciilor prestate de către reclamantă. În speţă, reclamanta nu are reţea publică de comunicaţii electronice, în condiţiile legii şi, deci, nu poate fi obligată la plata unui tarif pentru o activitate neprestată de către A.N.R.C., în ceea ce priveşte compania.
Totodată, precizează recurenta, cifra de afaceri pe care A.N.R.C. ar trebui s-o ia în calcul pentru determinarea tarifului de monitorizare, este cea aferentă activităţii de furnizare de reţele şi servicii de comunicaţii electronice şi nu să se raporteze la cifra totală de afaceri.
De fapt, Legea nr. 239/2005 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul comunicaţiilor, a abrogat art. 47 şi 48 din OUG nr. 79/2002, articole care prevedeau modul de percepere a tarifului de monitorizare.
Intimata A.N.R.C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, ca fiind legală şi temeinică.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi având în vedere dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge pentru următoarele considerente:
Într-un prim motiv de recurs, recurenta susţine că A.N.R.C. ar fi emis în mod greşit certificatul tip de furnizor de reţele şi servicii de comunicaţii electronice, indicând ca dată a începerii furnizării, data de 1 iulie 2003 şi, respectiv, 1 ianuarie 2003.
Prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Decizia Preşedintelui A.N.R.C. nr. 131/2002, privind regimul de autorizare generală pentru furnizarea reţelelor şi a serviciilor de comunicaţii electronice, se stabileşte, însă, faptul că „solicitantul dobândeşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de autorizaţia generală, în funcţie de tipurile de reţele şi servicii de comunicaţii electronice indicate în notificare, la data indicată în notificare ca fiind data începerii furnizării tipului de reţea sau serviciu, însă nu mai devreme de 7 zile de la data realizării notificării".
Or, prin notificarea formulată de reclamanta-recurentă, înregistrată sub nr. 229 din 10 ianuarie 2003, la A.N.R.C., aceasta a indicat ca dată estimativă a începerii furnizării de reţele publice pentru comunicaţii electronice, data de 1 iulie 2003, iar ca dată estimativă a începerii furnizării de reţele private de comunicaţii electronice, data de 1 ianuarie 2003.
Susţinerea recurentei, cum că ar fi indicat ca dată estimativă a finalizării construirii reţele, data de 1 decembrie 2004, nu poate fi primită, deoarece această dată este cuprinsă în Anexa nr. 3 la notificare, intitulată „Fişă de descriere a reţelelor şi serviciilor", datele reale care produc efecte juridice, fiind cele cuprinse în formularul tip al notificării, formular stabilit în Anexa nr. 2 din Decizia preşedintelui A.N.R.C. şi care face parte integrantă din notificare, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din sus-menţionata decizie.
Or, fişa de distribuire a reţelelor şi societăţilor nu are decât un caracter tehnic, informaţiile ce le conţine, având un rol pur informativ.
De altfel, în urma comunicării certificatului care atestă calitatea de furnizor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice de la data menţionată în cuprinsul acestuia, reclamanta avea posibilitatea să formuleze obiecţiuni legat de acest aspect, în situaţia în care era nemulţumită, lucru pe care, însă, nu l-a făcut.
Într-un al doilea motiv de recurs, susţine recurenta, că în sarcina sa nu trebuie stabilită obligaţia de plată a tarifului de monitorizare pentru anul 2004, întrucât până la data formulării cererii de chemare în judecată nu a furnizat efectiv reţelele publice de comunicaţii electronice, reţeaua publică a comunicaţiei electronice fiind în curs de realizare.
Contrar acestor susţineri, art. 47 alin. (1) din OUG nr. 79/2002 şi art. 5 alin. (1) din Decizia Preşedintelui A.N.R.C. nr. 131/2002, stabilesc cu certitudine faptul că persoanele care şi-au exprimat intenţia de a furniza reţele publice de comunicaţii electronice şi au fost autorizate în acest sens, au dobândit toate drepturile şi obligaţiile stabilite de legea aplicabilă în materie, ele datorând A.N.R.C., un tarif de monitorizare anual, calculat ca un procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor.
Dobândirea acestor drepturi şi obligaţii nu este condiţionată, însă, de furnizarea efectivă a reţelelor pentru care au primit autorizaţie. Din momentul în care persoanele care şi-au exprimat intenţia de a furniza reţele publice de comunicaţii electronice, au dobândit acest drept, acestea sunt ţinute şi la îndeplinirea obligaţiilor, printre acestea fiind şi plata anuală a tarifului de monitorizare.
Recurenta, urmare a notificării, a primit de la A.N.R.C., dreptul de a furniza reţele publice de comunicare electronice, începând cu data de 1 iulie 2003, astfel că de la această dată există în sarcina sa, şi obligaţia de plată a tarifului de monitorizare.
Cât priveşte modalitatea de calcul a tarifului de monitorizare, recurenta susţine că acesta ar trebui calculat ca un procent din veniturile realizate în calitatea sa de furnizor de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice, şi nu la întreaga cifră de afaceri.
Critica este, de asemenea, nefondată.
Potrivit art. 47 alin. (1) şi (6) din OUG nr. 79/2002, tariful de monitorizare anual se calculează „ca un procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor", aceasta fiind definită ca „o sumă a veniturilor realizate din vânzările de produse sau din prestările de servicii efectuate de agentul economic în cursul unui exerciţiu financiar".
Din moment ce dispoziţiile acestui text de lege fac trimitere strict la cifra de afaceri, fără a face nici o precizare referitoare la activităţile din domeniul comunicaţiilor electronice, este clar că voinţa legiuitorului a fost de a stabili tariful de monitorizare, în funcţie de întreaga cifră de afaceri, iar nu doar în funcţie de veniturile din activităţile din domeniul comunicaţiilor electronice.
Pe de altă parte, din interpretarea dispoziţiilor art. 47 alin. (7) din OUG nr. 79/2002, rezultă că tariful de monitorizare este determinat ca un procent din cifra de afaceri, furnizorii de reţele şi servicii de comunicaţii electronice având obligaţia de a transmite A.N.R.C., un exemplar al situaţiilor financiare anuale, odată cu depunerea acestora la Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, în termenul prevăzut de lege.
Legea nr. 239/2005, privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul comunicaţiilor, în art. II pct. 5, menţionează că, începând cu data intrării în vigoare a acesteia - 31 decembrie 2005, furnizorii de reţele sau servicii de comunicaţii electronice obligaţi la plata tarifului de monitorizare, pot plăti tariful de monitorizare anual stabilit ca un procent din cifra de afaceri prevăzută în situaţiile financiare anuale sau pot solicita „luarea în considerare a veniturilor rezultate din furnizarea de reţele sau servicii de comunicaţii electronice sau din furnizarea de servicii poştale în locul cifrei de afaceri", în cazul când aleg cea de a doua variantă fiind obligaţi a ţine evidenţa contabilă separată şi acreditarea acestora.
Nu pot fi, însă, aplicabile aceste dispoziţii modificatoare, aşa cum susţine recurenta, pentru că la data emiterii deciziei contestate, există o singură modalitate de calcul a tarifului de monitorizare, acesta putând fi determinat doar ca un procent din cifra de afaceri, astfel cum aceasta se regăseşte în situaţiile financiare anuale.
Noile modificări nu pot fi aplicabile speţei în cauză, pentru că altfel legea ar trebui să retroactiveze şi s-ar înfrânge principiul neretroactivităţii legii.
Pentru toate considerentele expuse, se constată că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică şi cum nu există motive de casare sau modificare, din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recursul formulat urmează a fi respins, făcându-se în cauză şi aplicaţiunea art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.N.T.E.E. T. SA împotriva sentinţei civile nr. 1271 din 28 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 859/2006. Contencios. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 861/2006. Contencios → |
|---|
