ICCJ. Decizia nr. 901/2006. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.901/2006
Dosar nr. 7064/2005
nr. 23798/1/2005
Şedinţa publică din 16 martie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 4 decembrie 2003, reclamanta SC C.C. SRL E. Nord a chemat în judecată Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Consiliul Local E. şi SC E. SA E. Nord, solicitând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.08 nr. 0774 din 8 noiembrie 1999, emis de către fosta Autoritate Naţională pentru Turism, în favoarea SC E. SA, privind terenul în suprafaţă de 657,85 mp, de sub hotelul C. E. Nord, activ proprietate a reclamantei.
Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtului Consiliul Local E., să-şi dea acordul pentru emiterea unui nou certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului respectiv, în favoarea SC C.C. SRL E. Nord, precum şi obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, la emiterea acestuia.
În motivarea acţiunii sale, reclamanta a arătat că SC C.C. SRL a luat fiinţă în anul 1992, prin asocierea dintre SC E. SA şi SC M. SRL, în scopul exploatării turistice a Hotelului C. din staţiunea E. Nord.
Conform actului constitutiv de societate, arată reclamanta, asociatul SC E. SA a aprobat 40% din capitalul social al SC C.C. SRL, procent reprezentat de valoarea hotelului C., cu toate datoriile aferente, obiectele de inventar şi terenurile aferente, iar asociatul SC M. SRL a aportat restul de 60% în numerar. Prin urmare, în opinia reclamantei, voinţa asociaţilor a vizat în mod expres aportarea în natură şi a terenului pe care se află amplasat Hotelul C., acest teren devenind partea capitalului social al persoanei juridice nou-create.
În aceste condiţii arată reclamanta, la data de 29 februarie 1996, prin adresa nr. 45, a solicitat Primăriei oraşului E., eliberarea, în temeiul prevederilor HG nr. 834/1991, a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate al SC C.C. SRL asupra terenului aferent hotelului C. şi dependinţelor sale, motivat de faptul că acest teren este necesar şi serveşte nemijlocit realizării obiectului de activitate agreat prin actul constitutiv. Mai arată reclamanta că, întrucât Primăria E. nu a dat nici un răspuns solicitării sale şi că s-a interesat ulterior, dar nu a primit un răspuns mulţumitor, la data de 30 septembrie 2003, a revenit în scris solicitării iniţiale, reclamând un răspuns din partea autorităţii locale, care, prin adresa nr. 18309/2003, i-a răspuns că pentru terenul respectiv s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M.08 nr. 0774 din 8 noiembrie 1999, în favoarea SC E. SA.
Cum în realitate, terenul în chestiune a ieşit din patrimoniul SC E. SA, încă din anul 1992 şi cum acesta este folosit de SC C.C. SRL, încă de la constituire, în opinia reclamantei, se impune a se lua măsurile solicitate prin acţiunea sa.
În cauză, au formulat întâmpinări, SC E. SA, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi Consiliul Local E. (impropriu denumite Precizări), invocându-se excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru lipsa procedurii prealabile şi tardivitatea acţiunii.
Prin încheierea din 29 ianuarie 2004, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a prescripţiei dreptului la acţiune, reţinând, după cum urmează.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru lipsa procedurii prealabile, instanţa de fond a reţinut că neîndeplinirea acestei proceduri nu poate fi sancţionată cu inadmisibilitatea acţiunii, pe de o parte, întrucât natura termenului de 30 de zile, de sesizare a emitentului actului, este un termen de recomandare. Pe de altă parte, s-a reţinut că prin dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Constituţia României, revizuită, s-a urmărit să se înlăture anacronismele instituţionalizării procedurilor prealabile şi obligatorii de jurisdicţie administrativă, iar prin cele ale alin. (3) se reiterează, cu toate consecinţele pe care le implică unele dintre sintagmele art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, procesul echitabil constituind o garanţie a principiului egalităţii, iar termenul rezonabil o garanţie că justiţia, ca serviciu public, asigură apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de fond a reţinut că, în raport cu faptul că acest act a fost invocat de pârâtă, la data de 11 octombrie 2003, cu ocazia concilierii directe conform art. 7201 C. proc. civ., când s-a încheiat procesul-verbal nr. 0756 din 1 septembrie 2003, data introducerii acţiunii se încadrează în termenul de un an de zile prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990.
La data de 11 februarie 2004, SC E. SA a formulat în baza dispoziţiilor art. 60 C. proc. civ., cerere de chemare în garanţie a A.P.A.P.S., precizând că în vederea aplicării Legii nr. 99/1999, SC E. SA a emis un număr de 25.426 acţiuni, corespunzătoare valorii terenului aferent hotelului C., iar aceste acţiuni au revenit de drept A.P.A.P.S. - ului care a devenit, astfel, acţionar la SC E. SA, având loc în acelaşi timp o majorare a capitalului social al societăţii, fapt aprobat prin încheierea - rezoluţie nr. 11192 din 9 mai 2002, emisă de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului Constanţa.
Această încheiere, atestă, astfel, arată pârâta, cooptarea în societate a A.P.A.P.S. - ului şi majorarea capitalului social cu aport în natură adus de A.P.A.P.S., reprezentând contravaloarea terenului în litigiu şi nu numai.
Aceeaşi instanţă, prin sentinţa civilă nr. 46/CA din 8 martie 2004, a admis acţiunea reclamantei, a anulat certificatul de atestare atacat şi a obligat pârâtul Consiliul Local Eforie, să-şi dea acordul, iar pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului să emită certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 657,85 mp către SC C.C. SRL Eforie Nord, respingând, ca nefondată, cererea de chemare în garanţie a A.P.A.P.S.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, prin contractul de societate, conform art. 6, pârâta SC E. SA şi-a dat consimţământul cu privire la ieşirea din patrimoniul său, atât a activului hotel C., cât şi a terenului aferent, fără de care activitatea specifică nu s-ar fi putut realiza, precum şi cu privire la constituirea capitalului social al noii societăţi create, SC C.C. SRL, ce cuprinde şi aportul în natură al pârâtei, respectiv hotelul C., împreună cu datoriile existente şi obiectele de inventar, în valoarea rămasă neamortizată şi terenurile aferente.
Totodată, instanţa de fond a mai reţinut că solicitarea în anul 1999, a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, de către SC E. SA, pe lângă faptul că a fost ulterioară demersurilor reclamantei (de altfel, singura îndreptăţită în acest sens, începută încă din anul 1996, conform adresei nr. 1029 din 29 februarie 1996), nu poate fi interpretată decât ca o încălcare a principiului consacrat în art. 970 C. civ., potrivit căruia convenţiile trebuie încheiate şi executate cu bună-credinţă.
În plus, la data solicitării şi obţinerii certificatului de atestare, SC E. SA era privatizată în procent de 100%, situaţie în care Legea nr. 15/1990 şi HG nr. 834/1991 nu-şi mai aveau aplicare.
În privinţa cererii de chemare în garanţie a A.P.A.P.S. Bucureşti, formulată de către SC E. SA, instanţa a reţinut că este de observat că, potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii, cu o cerere în garanţie sau în despăgubire şi că în speţă, A.P.A.P.S. are calitatea de acţionar în cadrul SC E. SA, neavând nici o obligaţie de dezdăunare a acesteia, în cazul în care i s-ar anula certificatul atacat şi, implicit, al diminuării capitalului social, cu valoarea terenului, constatarea nulităţii absolute a certificatului fiind determinată de nelegalitatea acestui act.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs, în termen legal, SC E. SA şi Consiliul Local Eforie, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 şi 3041 C. proc. civ.
Totodată, împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi a încheierii din 29 ianuarie 2004, a formulat recurs, şi Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, criticând soluţia instanţei de fond, atât cu privire la motivele respingerii excepţiei inadmisibilităţii, cât şi cu referire la aspectele de fond ale pricinii.
Examinând cauza, în raport cu criticile formulate soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990 aplicabil în cauză, înainte de a cere instanţei, anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat, se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2) din lege, autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia, în termen de 30 de zile de la aceasta.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (2), în cazul în care cel care se consideră vătămat, nu este mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza instanţa, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei.
Conform art. 5 alin. (3), dacă cel care se consideră vătămat în dreptul său, s-a adresat cu reclamaţie, şi autorităţii administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile, prevăzut în alineatul precedent, se calculează de la comunicarea de către acea autoritate, a soluţiei date reclamaţiei.
De asemenea, potrivit art. 5 alin. (4), sesizarea instanţei se va putea face şi în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamaţia în termenul prevăzut la alin. (1).
Conform dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, în toate cazurile, introducerea cererii la instanţă nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţia României, revizuită, jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.
Numai că textul constituţional care se referă la caracterul facultativ al jurisdicţiilor speciale administrative, nu este aplicabil prevederilor legale criticate, care instituie obligaţia persoanei vătămate de a se adresa, cu reclamaţie, organului administrativ emitent, pe calea recursului graţios sau organului ierarhic superior, pe calea recursului ierarhic, mai înainte de sesizarea instanţei de judecată, cu anularea actului considerat ilegal. Chiar Curtea Constituţională a statuat că nici o dispoziţie constituţională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicţional, cum este, de exemplu, procedura recursului administrativ graţios sau a celui ierarhic (Decizia nr. 700 din 20 decembrie 2005 a Curţii Constituţionale).
Aşadar, procedura administrativă prealabilă învestirii instanţei de judecată nu împiedică şi nu restrânge accesul celui în cauză, la justiţie, ci, dimpotrivă, îi oferă un mijloc în plus de remediere a eventualei nelegalităţi a actului administrativ atacat, şi anume, reexaminarea lui de către organul emitent sau de organul ierarhic superior. Instituirea de către legiuitor, a unei proceduri administrative prealabile sesizării instanţelor judecătoreşti are drept scop să asigure o soluţionare mai rapidă a unor categorii de litigii şi cu cheltuieli minime, precum şi stingerea litigiului într-un termen scurt.
De altfel, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, iar conform art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea căii de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Cu privire la caracterul termenului prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi apreciat a avea caracter de recomandare, în raport cu natura imperativă a normei, respectiv a sintagmei „se va adresa".
În cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că intimata-reclamantă recunoaşte că în perioada 29 februarie 1996 - 30 septembrie 2003 nu s-a adresat în scris nici unei autorităţi, situaţie confirmată şi prin adresele depuse la dosar, în principal prin adresa nr. 18909 din 30 octombrie 2003.
Mai mult, intimata-reclamantă nu a făcut dovada că s-ar fi adresat emitentului certificatului de atestare datat 8 noiembrie 1999.
Totodată, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a luat cunoştinţă de existenţa actului atacat, la data de 1 septembrie 2003, iar nu la 11 octombrie 2003, cum greşit a reţinut instanţa de fond.
De altfel, chiar intimata-reclamantă susţine că „o eventuală plângere prealabilă adresată Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nu ar fi dus la nici un rezultat, tăcerea sau răspunsul negativ fiind deja o certitudine, ce conferă efortului un clar caracter inutil, fără vreo finalitate în sensul imaginat de autorii Legii nr. 29/1990".
În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că lipsa parcurgerii procedurii prealabile, contrar celor reţinute de instanţa de fond, este o cauză de inadmisibilitate a acţiunii.
De asemenea, constatându-se nelegalitatea hotărârilor judecătoreşti atacate pe acest aspect ce are caracter peremptoriu, examinarea motivelor de recurs ce vizează fondul pricinii, este lipsită de relevanţă juridică.
Prin urmare, constatându-se că motivul de recurs privind excepţia lipsei procedurii prealabile este fondat, se vor admite recursurile declarate în cauză, se vor casa hotărârile judecătoreşti atacate şi rejudecând pricina, se va respinge acţiunea, ca inadmisibilă, soluţie ce lasă fără obiect şi cererea de chemare în garanţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de SC T.M. SA Eforie Nord, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi Consiliul Local Eforie, împotriva sentinţei civile nr. 46/CA din data de 8 martie 2004, a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, precum şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, şi a încheierii din 29 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Constanţa.
Casează sentinţa şi încheierea atacate şi respinge acţiunea, ca inadmisibilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 897/2006. Contencios. Anulare Hotărâre de... | ICCJ. Decizia nr. 905/2006. Contencios. Suspendare act. Recurs → |
|---|
