ICCJ. Decizia nr. 2002/2007. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2002/2007
Dosar nr.16422/1/2006
Şedinţa publică din 13 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 28 ianuarie 2003 în Dosarul nr. 12664/COM/2002, Tribunalul Timiş, secţia comercială, a disjuns cererea reconvenţională formulată de reclamanta R.A.T.C.T. împotriva pârâtei SC P.A.B.C SA Timişoara şi a dispus formarea Dosarului nr. 1128/CA/2003.
Prin cererea existentă la dosar, reclamanta R.A.T.C.T. a solicitat anularea actului juridic prin care SC P.A.B.C. SA Timişoara a intrat în proprietatea terenului, construcţiilor şi instalaţiilor aferente.
În motivarea cererii, reclamanta susţine că au fost încălcate norme imperative şi de ordine publică care atrag nulitatea absolută a actului. Se menţionează că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998, reţelele termice aparţin domeniului public al C.L.M.T. Sunt invocate dispoziţiile art. 4, art. 11 şi Anexa nr. 3 pct. 4 din Legea nr. 213/1998, precum şi dispoziţiile art. 4 alin. (4), art. 5 şi art. 29 alin. (9) din Legea nr. 18/1991, dar şi prevederile art. 6 din Legea nr. 33/1994.
Prin întâmpinarea formulată la cererea reconvenţională, pârâta SC P.A.B.C. SA Timişoara a solicitat respingerea cererii ca nefondată. Totodată, s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi s-a indicat faptul că autoarea pârâtei deţinea în proprietate exclusivă terenul situat în Timişoara, în suprafaţă de 18.479 mp, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de M.I. la data de 29 aprilie 2004.
De precizat că actul administrativ, emis în favoarea SC C. SA a fost depus la dosar.
Prin cererea depusă la dosar, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât a C.L.T., în raport de dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 şi art. 57 C. proc. civ. S-a susţinut că punctul termic deserveşte consumatorii arondaţi încă din anul 1965, data construirii acestuia, şi că, chiar dacă în anul 1991 a intrat în proprietatea privată a statului, actul este nul pentru că acel teren cu construcţiile şi instalaţiile aferente era destinat utilităţii publice.
Prin cererea aflată la dosar, pârâta SC P.A.B.C. SA Timişoara a depus o completare la întâmpinare în care a motivat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 446 din 1 octombrie 2003, a respins acţiunea reclamantei R.A.T.C.T.
Pentru a pronunţa această soluţie, Instanţa a reţinut faptul că reclamanta nu are calitate procesuală activă.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 124 din 3 februarie 2004, a declinat competenţa soluţionării recursului declarat de reclamantă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a dispus scoaterea cauzei de pe rol, prin Încheierea nr. 1867 dată în şedinţa din Camera de Consiliu de la 17 martie 2005, şi trimiterea spre competentă soluţionare Curţii de Apel Timişoara.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia civilă nr. 1068 din 30 noiembrie 2005, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentinţa nr. 446 din 1 octombrie 2003 pronunţată de Tribunalul Timiş şi a reţinut cauza spre rejudecare în primă Instanţă.
În considerentele deciziei, Instanţa a arătat că reclamanta a contestat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de M.I. la data de 29 aprilie 2004, situaţie in care competenţa de soluţionare în primă instanţă a acţiunii aparţine Curţii de Apel, conform art. 3 pct. l C. proc. civ. emitentul actului administrativ în discuţie fiind o autoritate publică centrală.
În fond după casare, cauza a format obiectul Dosarului nr. 487/2006 al Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Prin cererea aflată la dosar, reclamanta SC C. SA şi-a precizat acţiunea în sensul că solicită chemarea în judecată, în calitate de pârât, a M.E.C. şi că obiectul acţiunii îl constituie anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de M.I. la data de 29 aprilie 2004.
Prin cererea existentă la dosar, pârâta SC P.A.B.C. SA Timişoara a depus o întâmpinare prin care a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Prin întâmpinarea aflată la dosar, pârâtul M.E.C. a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, în condiţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, acelaşi pârât a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, pentru lipsa procedurii administrative prealabile. în plus, în concepţia acestei părţi, acţiunea este inadmisibilă în raport de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că prin actul administrativ a fost vătămată într-un drept recunoscut de lege, respectiv nu a probat dreptul său de proprietate asupra terenului în cauză. Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 159 din 10 mai 2006, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA împotriva pârâţilor M.E.C., SC P.A.B.C. SA Timişoara şi C.L.T.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima Instanţă a reţinut următoarele:
Excepţia tardivităţii acţiunii este întemeiată, în raport de prevederile art. 5 din Legea nr. 29/1990, sub imperiul căreia s-a introdus prezenta acţiune în contencios administrativ.
Pe de altă parte, reclamanta nu a respectat nici dispoziţiile legale privind procedura administrativă prealabilă, deoarece s-a adresat direct Instanţei de contencios administrativ.
Din actele de la dosar, rezultă că reclamanta şi-a exercitat dreptul la acţiune după expirarea termenului de 1 an, prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990, calculat de la data la care a luat cunoştinţă de actul administrativ contestat.
În consecinţă, Instanţa a respins acţiunea reclamantei ca fiind tardivă şi inadmisibilă, întrucât actul administrativ contestat a fost emis la data de 29 aprilie 1994.
În plus, pe fondul cauzei, Instanţa a constatat că acţiunea reclamantei este neîntemeiată, deoarece actul administrativ contestat a fost emis cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi a HG nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, care a solicitat casarea acesteia, în temeiul art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi Instanţă. În subsidiar, recurenta a solicitat, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii.
Un prim motiv de recurs vizează soluţia greşită a Instanţei cu privire la lipsa calităţii procesuale active. Pe acest aspect, societatea susţine că activitatea sa are un profund caracter social, asigurând apă caldă şi încălzire pentru consumatorii persoane fizice aflate în raza de distribuţie a punctului termic, iar măsura unei eventuale evacuări din acest spaţiu ar conduce în mod inevitabil la sistarea serviciilor către populaţie, cu implicaţii sociale deosebit de grave, respectiv lipsirea totală a consumatorilor de apă caldă şi încălzire. Pe de altă parte, în opinia recurentei, construirea unui nou punct termic în zona respectivă reprezintă un mare efort financiar din partea C.L.M.T. şi necesită o perioadă lungă de timp.
Au fost reiterate de către recurentă prevederile legale individualizate în acţiune cu privire la fondul cererii de anulare, susţinând că reţelele termice, împreună cu detaliile de sistematizare aferente sunt destinate utilităţii publice şi aparţin domeniului public al C.L.M.T.
S-a mai precizat de către recurentă că justifică un interes în promovarea prezentei acţiuni, întrucât au fost încălcate norme imperative, care atrag nulitatea absolută a actului.
În cel de al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că Instanţa de Fond a reţinut în mod eronat că nu a făcut dovada utilităţii publice a construcţiilor. În opinia recurentei, în speţă, a fost făcută această dovadă prin extrasele C.F., depuse la dosar, din care rezultă cu claritate că anterior anului 1994 exista intabulat terenul cu construcţii, proprietatea Statului Român, teren în care este amplasat canalul termic, fapt recunoscut de intimată şi care nu puteau face obiectul unei tranzacţii.
Al treilea motiv de recurs se referă la faptul că Instanţa de Fond a reţinut în mod greşit că acţiunea a fost introdusă cu nerespectarea art. 5 din Legea nr. 29/1990. în concepţia recurentei, încălcarea unor norme imperative, de ordine publică, atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului administrativ; în conformitate cu prevederile Decretului nr. 167/1958, nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes în cauză, de instanţă din oficiu, oricând, pe cale de acţiune sau excepţie, fiind imprescriptibilă.
În ultimul motiv de recurs s-a arătat de către recurentă că Instanţa de Fond nu s-a pronunţat asupra cererii societăţii de încuviinţare a unei expertize tehnice.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata - pârâtă SC P.A.B.C. SA Timişoara a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
De asemenea, şi intimatul M.E.C. a solicitat în întâmpinarea formulată respingerea recursului ca nefondat.
Analizând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În primul rând, se constată că primul motiv de recurs nu prezintă relevanţă în speţă, întrucât soluţia recurată nu se referă la calitatea procesuală activă a reclamantei.
În plus, şi al doilea motiv de recurs nu va fi analizat de prezenta Instanţă de control judiciar, deoarece vizează fondul cauzei, în contextul în care Instanţa nu a făcut nici o referire în considerentele sentinţei la destinaţia imobilului ca fiind de utilitate publică.
Întrucât motivul patru de recurs vizează, de asemenea, fondul cauzei, nu va fi supus analizei în prezenta cale de atac.
Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În speţă, dispozitivul sentinţei se referă la respingerea acţiunii în contencios administrativ fără a menţiona motivul, în timp ce considerentele hotărârii privesc tardivitatea acţiunii, dar şi inadmisibilitatea acesteia, pentru ca în finalul acestora să se facă referire şi la netemeinicia acţiunii.
Cât priveşte motivarea respingerii excepţiei tardivităţii acţiunii, Înalta Curte apreciază că aceasta este deficitară pentru că nu se fac referiri la momentul la care reclamanta a luat cunoştinţă de existenţa actului administrativ contestat. De precizat faptul că era necesar să administreze dovezi pe acest aspect, în raport de prevederile art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990, care stipulează că, în toate cazurile, introducerea cererii la Instanţă nu se va putea face mai târziu de 1 an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.
În cauză trebuie să se administreze probe în ceea ce priveşte transcrierea în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni sau intabularea în C.F. a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de M.I. la data de 29 aprilie 2004, deoarece efectuarea unor asemenea operaţiuni determină opozabilitatea dreptului de proprietate faţă de terţi de la data înregistrării cererii.
Prin urmare, trebuie stabilit dacă actul administrativ dedus judecăţii a devenit opozabil erga omnes, în condiţiile art. 712 C. proc. civ. şi art. 1802 C. civ. sau ale Legii nr. 7/1996.
În plus, trebuie arătat faptul că prima Instanţă a procedat în mod greşit atunci când s-a pronunţat atât pe excepţii, cât şi pe fondul cauzei, încălcând prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. care impune ca Instanţa să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că nu s-a motivat de către prima Instanţă soluţia de respingere pe fond a acţiunii, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În consecinţă, în raport de cele ce preced şi de prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Instanţă.
Cu ocazia rejudecării, Instanţa de trimitere va avea în vedere şi celelalte critici existente în motivele de recurs, văzând şi dispoziţiile art. 315 alin. 1 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC C. SA Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 159 din 10 mai 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi Instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1884/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2038/2007. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
