ICCJ. Decizia nr. 2047/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2047/2007
Dosar nr. 4402//2006
Şedinţa publică din 18 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 4402/2 din 29 iunie 2006, reclamanta SC O.T. SRL Bucureşti a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., constatarea nulităţii Deciziei nr. 193 din 4 aprilie 2006 emisă de pârât şi în subsidiar desfiinţarea deciziei ca netemeinică şi nelegală şi exonerarea reclamantei de obligaţiile stabilite prin actul administrativ contestat.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, prin Decizia nr. 193 din 4 aprilie 2006 i s-a aplicat o sancţiune constând în obligaţia de a difuza timp de 3 ore, în intervalul orar 18 - 21, numai textul deciziei de sancţionare emise de C.N.A. pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 504/2002, precum şi cele ale art. 42 alin. (1) – (4) din Decizia C.N.A. nr. 130/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, modificată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3103 din 23 noiembrie 2006 a respins acţiunea formulată de reclamanta SC O.T. SRL Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., ca neîntemeiată.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că, în cadrul ediţiilor emisiunilor D.D.D. difuzate în zilele de 26 şi 28 martie 2006, invitaţii şi interlocutorii acestora au făcut afirmaţii jignitoare şi au formulat acuzaţii de natură penală la adresa T.D. şi S.P., cât şi la adresa unor persoane publice, încălcându-se drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.
Instanţa nu a reţinut motivul de nulitate invocat de reclamantă privind aplicarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 16 alin. (1) din OG nr. 2/2001, deoarece această normă are caracter general în raport cu norma specială aplicabilă, respectiv art. 90 alin. (1), art. 91 alin. (1) şi art. 95 din Legea nr. 504/2002 care reprezintă norma specială şi care se aplică cu prioritate, Decizia contestată fiind motivată în fapt şi în drept, fiind emisă de pârât în limita competenţelor sale legale. S-a reţinut de asemenea că, individualizarea sancţiunii aplicate s-a făcut corect, nefiind îndeplinite nici cerinţele art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea deciziei contestate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen reclamanta SC O.T. SRL Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând că, prin Decizia emisă, pârâtul a încălcat dispoziţiile art. 3 şi art. 16 alin. (1) din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, întrucât textele de lege invocate în decizie, respectiv art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 504 şi art. 42 alin. (1) – (4) din Decizia C.N.A. nr. 130/2006 nu stabilesc nici o sancţiune, ci enumeră principii, drepturi ale unor persoane şi obligaţii ale realizatorului de emisiuni. Recurenta a susţinut că, intimatul a apreciat în mod arbitrar că emisiunile realizate de D.D.D. s-ar fi transformat în acte de acuzare, T.D. nesolicitând drept la replică sau la rectificare. Instanţa a stabilit greşit, mai susţine recurenta că, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile OG nr. 2/2001 care reprezintă dreptul comun în materia contravenţiilor.
De asemenea, recurenta arată că, emiterea deciziei de către pârât s-a făcut cu încălcarea cerinţei de oportunitate a acestui act, Instanţa reţinând greşit că cerinţa de oportunitate nu poate fi motiv de nelegalitate.
Recurenta a susţinut că, deşi în cuprinsul deciziei se face vorbire de reclamaţia nr. 4637 din 3 aprilie 2006, Decizia nu se referă la conţinutul reclamaţiei şi nici la autorul acesteia.
Totodată recurenta a precizat că, Decizia contestată îi aduce prejudicii de imagine, dar şi prejudicii materiale întrucât imposibilitatea difuzării programelor postului într-un interval orar de maximă audienţă presupune plata unor despăgubiri faţă de autorii respectivelor programe ca şi neîncasarea sumelor cuvenite cu titlu de publicitate.
Examinând sentinţa atacată în raport cu motivele de recurs formulate, probele administrate în cauză, dispoziţiile legale incidente pricinii, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., se constată că, recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Dispoziţiile OG nr. 2/2001 reprezintă norma cu caracter general, în raport cu norma specială aplicabilă în cauză, respectiv art. 90 alin. (1), art. 91 alin. (1), art. 95 din Legea nr. 504/2002.
Contrar susţinerilor recurentei privind art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 504/2002 şi art. 42 alin. (1) – (4) din Decizia C.N.A. nr. 130/2006, încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă, conform prevederilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că s-au întocmit somaţii şi au fost aplicate amenzi reclamantei recurente, anterior deciziei contestate în prezenta cauză, în temeiul art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 şi art. 42 alin. (1) – (4) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, pentru abateri sancţionate potrivit art. 91 din Legea audiovizualului.
Se reţine că, legislaţia din domeniul audiovizualului prevede pentru persoana căreia i-a fost afectată demnitatea sau i-au fost aduse prejudicii de imagine prin difuzarea unei emisiuni, posibilitatea de a se adresa şi Instanţei judecătoreşti, fapt ce nu exclude însă intervenţia autorităţii publice, respectiv a intimatului C.N.A. de a sancţiona faptele ce constituie contravenţii în domeniu, autoritate care avea chiar obligaţia legală să intervină în astfel de situaţii.
Dreptul la replică este prevăzut independent de sancţiunea pe care o primeşte un radiodifuzor pentru nerespectarea prevederilor legale din domeniul audiovizualului.
În consecinţă, intimatul C.N.A. a acţionat în baza competenţelor şi obligaţiilor stabilite prin lege, pentru a apăra drepturile şi valorile fundamentale ale omului, garantate şi ocrotite atât de legislaţia internă prin Constituţia României şi legislaţia în domeniu, cât şi de legislaţia internaţională la care România a aderat.
Prin prisma acestor reglementări, demnitatea umană este un drept fundamental ocrotit cu precădere, chiar şi înaintea dreptului la liberă exprimare, care poate fi supus anumitor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni, prevăzute de lege într-o societate democratică.
Referitor la motivul de recurs privind emiterea deciziei de sancţionare cu încălcarea cerinţei de oportunitate a acestui act, corect Instanţa de Fond a reţinut că, cerinţa de oportunitate privind interesele unor persoane fizice nu poate fi motiv de nelegalitate.
Contrar susţinerilor recurentei, la dosarul de fond se află sesizarea înregistrată la C.N.A. sub nr. 4637 din 3 aprilie 2006, în baza căreia s-a întocmit raportul de monitorizare cu privire la difuzarea emisiunii D.D.D. din 28 martie 2006.
Faţă de sancţiunile aplicate anterior reclamantei – recurente pentru prejudicii aduse imaginii şi demnităţii unor persoane fizice se constată că, individualizarea sancţiunii este corectă.
Se va înlătura de asemenea ca nedovedită şi susţinerea recurentei privind prejudicii de imagine şi prejudiciile materiale pe care le-ar fi suferit prin aplicarea sancţiunii din Decizia contestată.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC O.T. SRL Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC O.T. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 3103 din 23 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2046/2007. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 2048/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
