ICCJ. Decizia nr. 2118/2007. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2118/2007
Dosar nr. 2808/1/2005
Şedinţa publică din 20 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 151/ FC din 20 decembrie 2004, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea formulată de reclamanta F.G.E. împotriva pârâtului M.T.C.T. şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de SC O.R. SA.
În motivarea sentinţei civile pronunţate, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, aspectele ce vor fi arătate în continuare.
1. Reclamanta F.G.E. a chemat în judecată pe pârâtul M.T., solicitând Instanţei să constate nulitatea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise în beneficiul SC O. SA Râmnicu Vâlcea din 18 decembrie 2001, pentru suprafaţa de 12,99 mp, şi din 18 decembrie 2001, pentru suprafaţa de 350,89 mp, inclusă în suprafaţa de 3.788,83 mp, terenuri situate pe raza localităţii Băile Olăneşti. Reclamanta susţine că este unica moştenitoare a autorului I.I.V., care a deţinut în proprietate terenul din litigiu, pe baza actelor de proprietate autentice din anii 1939 – 1940 şi pe care l-a stăpânit până la decesul intervenit în anul 1995. Aceste terenuri au fost incluse în certificatele de atestare a dreptului de proprietate contestate, deşi acestea nu au făcut niciodată parte din activul societăţii şi nu au fost trecute în proprietatea statului. Totodată, reclamanta arată că terenurile respective au făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. De asemenea, susţine că terenurile respective nu au făcut parte din patrimoniul SC O. SA, acest fapt rezultând şi din interpunerea terenului în suprafaţă de 356 m.p., proprietatea cetăţeanului A.I., între pavilionul B.M. şi terenul proprietatea sa. Mai susţine reclamanta că societatea respectivă a întocmit în mod abuziv documentaţia pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca urmare a unei acţiuni în constatare, soluţionată în contradictoriu cu Primăria Olăneşti, şi în baza căreia a dobândind în mod nelegal dreptul de administrare asupra terenului proprietatea sa.
La data de 17 iunie 2003, reclamanta şi-a precizat acţiunea, înţelegând să şi-o menţină numai în ceea ce priveşte constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 18 decembrie 2001, pentru suprafaţa de 350,89 m.p., subliniind că suprafaţa de 12,99 m.p. este aferentă sondei de ape termale nr. 4.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că terenurile incluse în certificatele de atestare a dreptului de proprietate contestate sunt aferente activelor societăţii şi că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate printr-un extras de carte funciară eliberat de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, ci a prezentat doar o listă cu care tinde să facă dovada faptului că proprietatea respectivă nu a fost înscrisă în C.A.P. Totodată, se arată că societatea a avut în administrare terenurile la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, iar documentaţia pentru emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate a fost întocmită conform HG nr. 834/1991.
2. Prin sentinţa civilă nr. 147/ F/ C din 18 iunie 2003, Curtea de Apel Piteşti a respins ca tardiv formulată acţiunea reclamantei, reţinând că aceasta a fost depusă cu nesocotirea termenului prevăzut de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 29/1990.
3. Prin Decizia nr. 2010 din 19 mai 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta F.G.E., a casat sentinţa civilă nr. 147/ F/ C din 18 iunie 2003 a Curţii de Apel Piteşti şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi Instanţe, reţinând că acţiunea a fost formulată în termenul legal.
4. În rejudecare, au fost depuse acte noi şi a fost efectuată expertiză tehnică.
Pârâta SC O. SA a invocat excepţia tardivităţii acţiunii şi excepţia lipsei de interes, argumentând că reclamantei nu i-a fost reconstituită proprietatea asupra terenului din litigiu, că acest teren a aparţinut întotdeauna pavilionului B.M., proprietatea societăţii, iar actele contestate au fost emise cu respectarea dispoziţiilor HG nr. 834/1991. Pârâta a mai susţinut că reclamanta nu poate dovedi exercitarea unei posesii legitime, iar interpunerea terenului aparţinând cetăţeanului A.I. este rezultatul admiterii unei acţiuni în revendicare. În acelaşi sens, pârâta a susţinut că terenul de incintă al construcţiei pavilion B.M. a aparţinut din anul 1945 S.A.O., conform actului de vânzare - cumpărare din 19 octombrie 1945 şi schiţei anexe, construcţia fiind dată în administrarea fostei Î.B.O., în anul 1990, iar prin intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 a devenit proprietatea sa.
În raport cu probatoriul administrat şi susţinerile părţilor, Instanţa de rejudecare a reţinut, în esenţă, următoarele:
Terenul în litigiu face parte din suprafaţa de 3.788,83 mp, menţionată în certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 18 februarie 2001, emis în beneficiul intervenientei SC O. SA. Pentru sonda nr. 4, amplasată pe suprafaţa de 12,99 m.p., a fost emis în beneficiul intervenientei certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 18 decembrie 2001.
Potrivit adeverinţei de reconstituire a dreptului de proprietate din 05 noiembrie 1991, autorul reclamantei I.V. a fost validat pentru suprafaţa de 3,46 ha teren agricol şi 0,85 ha pădure.
Acţiunea reclamantei în vederea punerii în posesie în perspectiva dobândirii titlului de proprietate a fost respinsă irevocabil prin sentinţa civilă nr. 8004 din 15 noiembrie 2001 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, rămasă definitivă prin Decizia nr. 411 din 25 martie 2002 pronunţată de Tribunalul Vâlcea şi irevocabilă prin Decizia nr. 1325/ R din 26 iunie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
S-a reţinut cu titlu de prezumţie absolută, că punerea în posesie pe un amplasament prestabilit concretizat excede competenţei materiale a Instanţelor de judecată, intrând în sfera de competenţă a comisiilor de aplicare a Legii fondului funciar.
Nefiind pusă în posesie până în prezent, reclamanta nu justifică un interes legitim şi o vătămare in drepturile sale, recunoscute de lege în emiterea actului administrativ.
În plus, prin sentinţa civilă nr. 5930 din 06 octombrie 2003, pronunţată de Judecătoria Sibiu, definitivă prin Decizia nr. 793/ A din 20 mai 2004, pronunţată de Curtea de Apel Alba - Iulia, reclamanta a fost obligată să lase intervenientei în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 350,89 m.p., să-şi ridice gardul împrejmuitor şi construcţiile de pe acesta, reţinându-se că nu poate dovedi exercitarea unei posesii legitime, din moment ce nu este în măsură să prezinte titlul de proprietate, ce trebuia emis în procedura reconstituirii proprietăţii potrivit Legii nr. 18/1991. Totodată, s-a reţinut aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 15/1990 şi ale HG nr. 834/1991 în ceea ce o priveşte pe pârâtă şi faptul că suprafaţa revendicată este inclusă în proprietatea intervenientei, atestată de certificatele de atestare a proprietăţii, transcrise în C.F. din 19 iunie 2002.
În consecinţă, în raport cu prevederile art. 1 din Legea nr. 29/1990, Instanţa de rejudecare a reţinut că reclamanta nu justifică un interes legitim ocrotit de lege care să-i fi fost încălcat prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat.
În temeiul art. 54 C. proc. civ., Instanţa de rejudecare a admis cererea de intervenţie formulată în interesul pârâtului şi a reţinut că, faţă de considerentele Deciziei nr. 2010 din 19 mai 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu mai poate fi analizată excepţia tardivităţii acţiunii invocată de pârâtă.
Împotriva sentinţei civile nr. 151/ FC din 20 decembrie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a declarat recurs reclamanta F.G.E., invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ. (acest din urmă text era în vigoare la data declarării căii de atac), precum şi cele cuprinse în art.3041 C. proc. civ.
Recurenta critică hotărârea fondului pentru ignorarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., arătând că este proprietara terenului vizat (în parte) de cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate atacate.
Acest teren face parte din punctul A.G.T., reprezintă grădina casei sale, a fost posedat legal şi nu a aparţinut vreodată domeniului public ori societăţilor comerciale. În anii 1967 – 1977 pe acest teren s-a fixat o sondă de foraj pentru exploatarea căreia s-au alocat 12,99 m.p., zona de afectaţiune specială fiind îngrădită cu gard din beton armat şi gard metalic special.
Recurenta susţine că nu există nici o justificare legală pentru a considera diferenţa de teren de 350,83 m.p. ca având aceeaşi destinaţie, în condiţiile în care atât înainte de 1990, cât şi după acest moment, a posedat netulburată această suprafaţă de teren.
Instanţa de Fond nu a observat, mai arată recurenta, că intimata - intervenientă a întocmit abuziv documentaţia la care se referă HG nr. 834/1991, la mult timp după anul 1991, abia în anul 2001, încălcând prevederile acestui act normativ.
O altă împrejurare esenţială care nu a fost evidenţiată în hotărârea atacată o reprezintă stabilirea pe cale judiciară, prin sentinţa civilă nr. 94 din 29 ianuarie 1998 a Tribunalului Vâlcea, a dreptului său de a fi pusă în posesie pe întreaga suprafaţă de teren, adică şi pe terenul în litigiu.
Cât priveşte dreptul de proprietate al intimatei - interveniente asupra terenului, recurenta - reclamantă consideră că acesta nu există, nici un moment acesta nu a fost în patrimoniul societăţii ori al antecesoarei sale, acesta fiind şi motivul pentru care printr-o hotărâre judecătorească ce nu îi este opozabilă pe calea unei acţiuni în constatare, în contradictoriu cu C.L.O. şi-a preconstituit dovezile care îi erau necesare pentru întocmirea documentaţiei prevăzute de HG nr. 834/1991.
Considerentul fondului referitor la împrejurarea că terenul în discuţie nu a fost în patrimoniul C.A.P. este eronat.
Invocă, prin similitudine, actul prin care vecinul A.I. a cumpărat terenul vecin reconstituit în baza Legii nr. 18/1991, dovedind contrariul.
Lipsită de suport mai este şi constatarea Instanţei de Fond, privind faptul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului de către pavilionul B.M., invocându-se un act de vânzare între SC A.O. şi C.A.S. din 1945. Recurenta susţine că Instanţa s-a aflat în eroare, întrucât terenul în litigiu nu poate fi vizat de acel act, ci a fost dobândit de autorul său, I.I.V., în anii 1939 – 1940, care s-a judecat cu O.M.O. în anul 1943 şi a câştigat acţiunea în revendicare.
Aşa fiind, conchide recurenta, aplicând principiul „prior tempore potior jure", ea este proprietara terenului vizat de actele administrative atacate.
La recurs, ambii intimaţi au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Intimaţii, cu argumente similare, invocă lipsa interesului legitim al recurentei - reclamante în promovarea acţiunii în contencios administrativ.
Se susţine că deşi prin adeverinţa din 5 noiembrie 1991 i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de teren de 3,45 ha agricol şi 0,85 ha pădure, nu a fost pusă în posesie pe terenul în litigiu situat în Olăneşti, pct. G.T. datorită afectaţiunii speciale a acestuia. Prin sentinţa civilă nr. 8004 din 15 noiembrie 2001 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, irevocabilă prin Decizia nr. 1325/ R din 26 iunie 2002 a Curţii de Apel Piteşti s-a respins acţiunea recurentei F.E. prin care solicita punerea în posesie pe vechiul amplasament, respectiv în pct. G.T.
Intimaţii mai arată că actele administrative atacate au fost emise cu respectarea HG nr. 834/1991, avându-se în vedere faptul că la data de 1 ianuarie 1990 terenurile aferente tuturor construcţiilor, inclusiv al pavilionului B.M., al sondelor de apă minerală şi termală, se aflau în administrarea fostei întreprinderi B.O.
Prin încheierea de la 30 septembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus la cererea recurentei - reclamante suspendarea soluţionării recursului, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
Recurenta - reclamantă invocase art. 3 alin. (1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, introdus prin Legea nr. 247/2005, arătând că în temeiul noilor prevederi legale a solicitat din nou reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul din pct. A.G.T.
Suspendarea recursului a dăinuit până la data de 13 octombrie 2006, când, la cererea recurentei - reclamante recursul a fost repus pe rol, fără a face dovada că a obţinut punerea în posesie pe cale administrativă ori judiciară asupra terenului în dispută.
Examinând recursul de faţă, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinări, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată:
Cu privire la terenul în suprafaţă de 12,99 m.p. afectat exploatării sondei nr. 4 de ape termominerale din B.O., pentru care s-a emis de către M.T., la data de 18 decembrie 2001 certificatul de atestare a dreptului de proprietate, chiar recurenta - reclamantă prin concluziile scrise formulate la data de 17 iunie 2003 a lăsat la aprecierea Instanţei soluţionarea cererii sale de anulare a acestui act administrativ.
În cuprinsul aceloraşi concluzii, recurenta - reclamantă recunoaşte explicit că acest teren este împrejmuit cu gard metalic încă din anul 1980, având afectaţiunea arătată.
Prin urmare, recurenta - reclamantă acceptă faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost legal emis potrivit HG nr. 834/1991, întrucât terenul pe care îl vizează s-a aflat în patrimoniul SC B.O. SA la data promulgării Legii nr. 15/1990.
Aşa fiind, cum din modul în care au fost concepute motivele de recurs rezultă că formal acestea privesc şi soluţionarea capătului de cerere privind anularea acestui act administrativ, Înalta Curte reţine că sunt în întregime nefondate.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 350,89 m.p., care este încorporată în suprafaţa de 3788,83 m.p., pentru care s-a emis de către M.T., certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 18 decembrie 2001, Înalta Curte constată că între recurenta - reclamantă şi intimata - intervenientă dar şi cu alte părţi s-au purtat mai multe litigii.
Prin sentinţa civilă nr. 5930 din 6 octombrie 2003 a Judecătoriei Sibiu, definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi a recursului, s-a admis acţiunea în revendicare formulată de SC O. SA împotriva pârâtei F.E., care a fost obligată să lase în deplină proprietate şi posesie a societăţii comerciale reclamante terenul în suprafaţă de 350,89 m.p., situat în B.O. pavilion B.M. şi să ridice gradul împrejmuitor şi construcţiile toate edificate fără autorizate de construcţie, aflate pe teren.
S-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că pavilionul B.M. a fost edificat în anul 1910 pe terenul proprietatea societăţii M.B., naţionalizat în anul 1948. Terenul de 350,89 m.p. ca şi întreaga suprafaţă de 3788,83 m.p., aflat în intravilanul oraşului B.O., nu a făcut parte din patrimoniul fostului C.A.P.
Comparând titlurile prezentate de părţi, Instanţa de drept comun a hotărât că cel al SC O. SA este mai caracterizat şi prevalează adeverinţei emisă pârâtei F., în procedura reglementată de Legea nr. 18/1991, a fondului funciar, care este numai un act premergător eliberării titlului de proprietate.
În aceeaşi hotărâre judecătorească, un argument important în adoptarea soluţiei enunţate l-a reprezentat, sentinţa civilă nr. 8004/2001 a Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1325/R/2002 a Curţii de Apel Piteşti. Prin această sentinţă a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantei F.E. de obligare a C.L.O. pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 la punerea sa în posesie pe un amplasament prestabilit, în punctul A.T., pe terenul vizat chiar de actul administrativ atacat.
Este, prin urmare, justă concluzia fondului în sensul că recurenta - reclamantă F.E. nu a demonstrat că prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost vătămată în drepturile ori interesele sale legitime, atâta vreme cât hotărârile judecătoreşti evocate îi sunt potrivnice.
Este real faptul că dreptul de administrare asupra terenului a fost constatat în contradictoriu cu C.L.B.O. prin sentinţa civilă nr. 1758 din 5 martie 2001 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului cât şi a recursului pârâtului, hotărâre ce nu îi este opozabilă recurentei - reclamante, fiind un „res inter alios judicata". Numai că, după cum s-a arătat în cele ce preced, recurenta - reclamantă şi intimata - intervenientă s-au confruntat şi direct, în acţiunea în revendicare, când soluţia a fost favorabilă tot SC O. SA.
Toate celelalte critici ale recurentei reiau aspectele tranşante irevocabil anterior ori concomitent cu litigiul de faţă, încercând să repună în discuţie dreptul de proprietate al intimatei - interveniente şi, în schimb, să releve forţa dreptului său de proprietate.
Ceea ce este cert şi a fost corect reţinut de Instanţa de Fond, este că recurenta - reclamantă nu poate invoca un drept de proprietate asupra terenului în discuţie, pentru că nu i s-a emis un titlu de proprietate pe acest amplasament.
Mai mult, atât excepţia tehnică topografică efectuată la rejudecare de expertul C.P., cât şi C.L. de aplicare a Legii nr. 18/1991 (în procesul - verbal încheiat la data de 28 martie 2001) au constatat că terenul este aferent pavilionului B.M., fiind folosit pentru exploatarea zăcământului termomineral. Coroborând această concluzie cu adresa din 25 iunie 2002 a Primăriei Oraşului Băile Olăneşti care reţine, ca şi sentinţa civilă nr. 5930 din 6 octombrie 2003 a Judecătoriei Sibiu, anterior menţionată, că terenul aparţinând pavilionului B.M., în suprafaţă de 3789,83 m.p. se află în intravilanul oraşului Băile Olăneşti şi nu a făcut parte din patrimoniul fostului C.A.P., se poate conchide, după cum a făcut-o şi judecătorul fondului, că recurenta - reclamantă nu justifică nici măcar un interes legitim. Recurenta - reclamantă nu poate obţine nici un folos practic din anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, întrucât potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente numai dacă acestea sunt libere. Cum, din probele administrate rezultă că nu poate fi pusă în posesie pe amplasamentul în litigiu, rezultă că poate beneficia de alte forme de despăgubire reglementate de lege.
În acest sens, C.J. pentru aplicarea Legii fondului funciar, prin Hotărârea nr. 4602 din 6 iunie 2002 a validat anexa 39 în care la poziţia 4 figurează recurenta - reclamantă cu o suprafaţă neretrocedată de 0,07 ha, în vederea stabilirii despăgubirii cuvenite. Acest act a fost atacat de recurenta - reclamantă, astfel încât în lipsa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, Înalta Curte nu poate reţine legalitatea sa, dar, totuşi, din perspectiva examinată, relevă o consecvenţă a autorităţilor locale în aplicarea prevederilor Legii nr. 18/1991. Acestea au refuzat constant punerea în posesie a recurentei - reclamante pe amplasamentul în discuţie.
În fine, recurenta - reclamantă mai invocă în recursul său situaţia similară a vecinului său, A.I., subdobânditor prin vânzare - cumpărare al unui teren ce fusese reconstituit în temeiul aceleiaşi legi a fondului funciar, în pofida faptului că era cuprins în suprafaţa de 3788,83 m.p. pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate examinat.
Argumentul de analogie „ubi eadem est ratio, eadem" este incident în speţă, dar în sensul potrivnic recurentei - reclamante, întrucât prin sentinţa civilă nr. 2533 din 22 mai 2003 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, irevocabilă, s-a admis acţiunea în revendicare formulată de SC O. SA, fiind obligat pârâtul A.I. să respecte dreptul de proprietate al reclamantei, care vizează terenul de 383,83 m.p. identificat prin expertiză tehnică; acelaşi pârât a fost obligat şi să ridice gardul împrejmuitor al terenului.
Prin urmare, şi în această din urmă cauză, cântărind titlurile părţilor, Instanţa de drept comun a conchis că cel prezentat de SC O. SA este preferabil.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, neexistând motive de casare ori modificare a acesteia, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de F.G.E., prin procurator F.A., împotriva sentinţei civile nr. 151/ FC din 20 decembrie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2115/2007. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2120/2007. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
