ICCJ. Decizia nr. 2236/2007. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici statutari. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2236/2007
Dosar nr. 6158/59/2006
Şedinţa publică din 26 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 12 februarie 2003, reclamantul N.R.C. a chemat în judecată pe pârâţii I.G.P.F., M.A.I., D.P.F.T. şi I.J.P.F.T. solicitând anularea dispoziţiilor de sancţionare cu destituire din poliţie emisă de I.G.P.F., anularea actului emis de conducerea M.A.I. prin care a fost respinsă contestaţia împotriva dispoziţiei de sancţionare, obligarea pârâţilor la reintegrarea în funcţia deţinută anterior, obligarea pârâţilor la plata tuturor drepturilor materiale.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, aplicarea sancţiunii disciplinare este precisă, iar abaterea disciplinară a fost săvârşită.
Prin sentinţa civilă nr. 293 din 24 mai 2004, pronunţată în Dosar nr. 1430/CA/2004, Curtea de Apel Timişoara a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a dispoziţiei de sancţionare din 24 noiembrie 2003, a anulat adresa din 23 decembrie 2003, a obligat pârâţii la reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior şi la plata drepturilor salariale.
Prin Decizia nr. 2623 din 19 aprilie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 7965/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile declarate de pârâţii I.G.P.F.B. şi M.A.I. împotriva sentinţei civile nr. 293/2004, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi Instanţe, având în vedere că în speţă nu s-au aplicat dispoziţiile Legii nr. 360/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 347 din 22 noiembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 6610/CA/2005, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ, rejudecând cauza, a admis acţiunea, a anulat actele administrative atacate, a obligat pârâţii la reintegrarea reclamantului şi la plata drepturilor salariale.
Prin Decizia nr. 2237 din 14 iunie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 2458/1/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile formulate de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 347/2005, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi Instanţe, reţinând că excepţia prescripţiei aplicării sancţiunii a fost greşit admisă, impunându-se rejudecarea cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 314 din 20 noiembrie 2006, pronunţată în Dosar nr. 6158/59/2006, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, rejudecând cauza, a admis acţiunea, a anulat actele administrative din 25 noiembrie 2003 şi din 23 decembrie 2003, a obligat pârâţii să-l reintegreze pe reclamant în funcţia publică deţinută anterior, de agent principal de poliţie, la I.P.F.T. – S.P.F. Moraviţa, a obligat pârâţii la plata drepturilor salariale, a obligat pârâţii la 2700 lei cheltuieli de judecată şi a respins acţiunea faţă de pârâţii D.P.F.T. şi I.J.P.F.T. pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel a reţinut că, fapta referitoare la ştergerea memoriei telefonului mobil nu există.
În ceea ce priveşte cea de a doua faptă, a deţinerii de valută în timpul serviciului s-a constatat caracterul excesiv al sancţiunii aplicate, ceea ce echivalează cu nelegalitatea proporţionalizării măsurii de sancţionare faţă de criteriile impuse de lege.
Instanţa de Fond a reţinut că, abaterea comisă de reclamant a fost sancţionată în temeiul art. 57 lit. b), art. 58 lit. d) din Legea nr. 360/2002, modificată prin OUG nr. 89/2003.
OUG nr. 89/2003 a fost însă publicată în M. Of. nr. 715 din 14 octombrie 2003, ulterior săvârşirii abaterii de către reclamant, fiind încălcat principiul activităţii, legii civile.
Legea nr. 360/2002 nemodificată prevedea la art. 58 lit. g) destituirea din funcţie şi nu la art. 58 lit. d).
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâţii M.A.I. şi I.G.P.F.
Recurenţii invocă prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Se consideră că Instanţa de Fond a greşit când a apreciat că nelegalitatea actelor contestate rezită din aplicarea incorectă a art. 58 lit. g) din OUG nr. 89/2003.
Recurenţii afirmă că textul de lege era în vigoare la data emiterii dispoziţiei şi nu putea fi aplicat un text care era modificat sau abrogat.
O altă apreciere greşită a Instanţei de Fond este, în opinia recurenţilor cea referitoare la individualizarea sancţiunii.
Recurenţii consideră că reclamantul nu a recunoscut din proprie iniţiativă săvârşirea abaterii disciplinare, a încercat ascunderea deţinerii valutei şi inducerea în eroare a Instanţei de judecată.
Prin concluziile scrise, intimatul – reclamant apreciază sancţiunea disciplinară ca având un caracter excesiv, deoarece fapta a fost săvârşită din culpă, este vorba de prima abatere disciplinară, iar încercarea de inducere în eroare a Instanţei de judecată nu se susţine.
Recursurile formulate sunt întemeiate.
Actul atacat a prevăzut în termeni neechivoci sancţiunea destituirii din funcţie.
În temeiul Legii nr. 360/2002 nemodificată există posibilitatea aplicării sancţiunii disciplinare a destituirii din funcţie.
OUG nr. 89/2003 a detaliat sancţiunile disciplinar, înscriind aceeaşi sancţiune (destituirea din funcţie) la un alt punct al aceluiaşi articol.
Faptul că dispoziţia de sancţionare este întemeiată pe prevederea din OUG nr. 89/2003 nu poate duce la concluzia nulităţii/ anulării actului, deoarece ambele texte au acelaşi conţinut.
Reclamantul nu a fost vătămat prin înscrierea noului alineat al aceluiaşi articol, atâta timp cât sancţiunea este prevăzută în ambele texte.
Desigur, în ipoteza în care legea sub imperiul căreia s-a săvârşit fapta nu prevedea sancţiunea destituirii din funcţie, se putea vorbi de un viciu al actului administrativ care putea duce la anularea acesteia.
În consecinţă, aprecierea Instanţei de Fond făcută pe acest aspect este eronată, iar motivul de recurs este fondat.
Totuşi, Instanţa de Fond şi-a motivat în principal convingerea pe aspectul greşitei individualizări a sancţiunii, a caracterului excesiv al acesteia.
Înalta Curte, raliindu-se motivelor de recurs, urmează să considere greşită opinia Instanţei de Fond, care nu se întemeiază pe actele dosarului, pe probele administrate.
Astfel, prin nota - raport din 10 octombrie 2003, reclamantul afirmă că nu a declarat valuta pe care o deţinea la intrarea în serviciu, deoarece conform ordinelor în vigoare, în caietul de valori nu se trece valuta pe care o posezi.
Se observă cu uşurinţă reaua – credinţă a reclamantului. Normele în vigoare obligă la declararea sumei în lei, pentru că este interzisă deţinerea de valută în timpul serviciului.
Mai departe, reclamantul confirmă că este interzisă deţinerea de valută în timpul serviciului.
De asemenea, în aceeaşi notă raport, reclamantul recunoaşte că a folosit telefonul mobil în timpul serviciului atât în interesul serviciului cât şi în interes personal.
Desfăşurătorul convorbirilor reclamantului este raportat la ziua de 8 octombrie 2003 şi nu la ziua de 9 octombrie 2003, după orele 1200, din data de 8 octombrie 2003, de unde rezultă că aprecierea Instanţei de Fond cu privire la acest aspect este gravă.
Modul de desfăşurare a controlului şi modul în care a reacţionat reclamantul duce la concluzia că reclamantul cunoştea dispoziţiile legale, faptul că a săvârşit o abatere disciplinară şi care este sancţiunea.
Fapta funcţionarului de vamă de a deţine valută asupra sa în timpul serviciului este gravă.
Fapta săvârşită a dus la neîncrederea în funcţionarul public cu statut special.
Dispoziţiile legale care interzic deţinerea valutei în timpul serviciului şi folosirea telefonului mobil personal sunt de natură a proteja funcţionarul de orice acuzaţie.
Reclamantul nu a putut să demonstreze provenienţa licită a valutei, şi o asemenea dovadă nici nu este necesară raportat la dispoziţia imperativă a normei juridice.
Nu are relevanţă că reclamantul nu a mai fost sancţionat disciplinar, cât timp fapta săvârşită la 9 octombrie 2003 este suficientă pentru a se lua măsura destituirii din funcţie.
Recursurile sunt fondate şi urmează a fi admise.
În temeiul art. 20 Legea nr. 554/2005 şi art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ. se va casa sentinţa recurată şi pe fond se va respinge acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile formulate de M.I.R.A. şi I.G.P.F.B., împotriva sentinţei civile nr. 314 din 20 noiembrie 2006, pronunţată în Dosar nr. 6158/59/2006, de către Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu N.R.C., D.P.F.T., I.J.P.F.T.
Casează sentinţa recurată şi pe fond respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2232/2007. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 2245/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
