ICCJ. Decizia nr. 2334/2007. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2334/2007
Dosar nr. 4437/46/2006
Şedinţa publică din 3 mai 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Piteşti la 4 noiembrie 2002, reclamantul C.F.A.T.R., prin Sucursala Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâţii M.F.P. şi D.G.F.P.V., a solicitat anularea Deciziei nr. 501 din 30 septembrie 2002 şi a procesului - verbal din 31 iulie 2002 emise de pârâţi, arătând că organele de control financiar au stabilit în mod greşit că este debitorul sumei de 6.750.337.023 ROL, întrucât între România şi Italia există convenţie pentru evitarea dublei impuneri, care se aplică cu prioritate faţă de legislaţia naţională.
Prin sentinţa civilă nr. 57/ F-C din 26 martie 2003, Curtea de Apel Piteşti a admis în parte acţiunea formulată de către reclamant, a anulat în parte actele de control pentru suma de 619.992.377 ROL şi a obligat-o pe pârâta D.G.F.P.V. să plătească reclamantului suma de 79.303.000 ROL, cu titlu de cheltuieli de judecată, reţinând că: reclamantul este subiect de impunere în România; nu sunt deductibile fiscal, veniturile cu cheltuielile de transport pentru rudele personalului italian angajat de reclamant; nu sunt deductibile fiscal cheltuielile cu contribuţiile sociale şi de protocol, impozitul pe profit suplimentar este corect stabilit; reclamantul datorează impozitul pe veniturile din salariile încasate de către specialiştii italieni, cu excepţia sumei de 619.992.377 ROL, întrucât nu au fost depuse certificatele de rezidenţă fiscală; reclamantul datorează T.V.A. şi majorări de întârziere, întrucât nu a justificat destinaţia calculatorului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 3571 din 7 iunie 2005, a admis recursurile declarate de pârâţi împotriva sentinţei nr. 57/ F-C din 26 martie 2003 a Curţii de Apel Piteşti, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi Instanţe, reţinând, în esenţă, că se impune completarea probatoriului cu acte şi expertiză contabilă pentru clarificarea legalităţii impozitării şi a cuantumului impozitului pe veniturile nerezidenţilor, urmând a fi avute în vedere şi eventual deduse sumele achitate în Italia cu titlul de impozit.
Rejudecând în fond după casare, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 102/ F-C din 19 decembrie 2005, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C.F.A.T.R., prin Sucursala Râmnicu Vâlcea, a modificat în parte Decizia nr. 501 din 30 septembrie 2002 şi procesul - verbal de control din 31 iulie 2002 în sensul că le-a menţinut pentru sumele de 344.620.720 ROL reprezentând impozit pe profit de salarii, 1.031.823.243 ROL reprezentând impozit pe venitul din salariile nerezidenţilor pentru anul 2001, 334.579.385 ROL reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit pentru anul 2001, 103.182.324 ROL reprezentând penalităţi de întârziere calculate în temeiul OG nr. 26/2001, 28.165.345 ROL reprezentând T.V.A. şi 873.126 ROL reprezentând majorări de întârziere aferente T.V.A., rezultând în total suma de 1.843.244.143 ROL. Instanţa a menţinut actele de control şi pentru suma de 27.335.538 ROL reprezentând impozit pe profit suplimentar, calculat la suma de 109.342.151 ROL pentru fondurile fixe neamortizate integral în termen. Totodată, Curtea de Apel i-a obligat pe pârâţi la plata sumei de 28.000.000 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.
Recursul declarat de pârâta D.G.F.P.V., în nume propriu şi în numele M.F.P. – A.N.A.F. împotriva acestei ultime sentinţe civile a Curţii de Apel Piteşti a fost admis prin Decizia nr. 2808 din 12 septembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Înalta Curte a casat sentinţa respectivă şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi Instanţe, reţinând, în esenţă, că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât Instanţa de Fond a avut în vedere numai concluziile raportului de expertiză contabilă, ignorând susţinerile recurenţilor intimaţi privitoare la aplicabilitatea actelor normative în speţă, astfel că motivarea sumară a sentinţei atacate constituie în fapt o nemotivare a acesteia.
Rejudecând cauza în fond după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Piteşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 113/ F/ C din 4 decembrie 2006:
- a admis în parte contestaţia formulată;
- a anulat în parte Decizia nr. 501 din 30 septembrie 2002, emisă de M.F.P. şi procesul - verbal de control din 31 iulie 2002 întocmit de D.G.F.P.V., în sensul înlăturării sumelor reprezentând impozit pe veniturile din salarii;
- a menţinut actele atacate pentru suma de 109.342.151 ROL, reprezentând diferenţa nerecuperată pe calea amortizării a valorii de intrare a mijloacelor fixe scoase din funcţiune şi neacoperite în urma valorificării lor;
- a menţinut Decizia atacată în privinţa desfiinţării capitolului privitor la impozitul pe profit în sumă de 114.115.750 ROL, cu accesoriile fiscale aferente în sumă de 66.729.361 ROL, cuprins în procesul-verbal;
- i-a obligat pe pârâţi să plătească reclamantei suma de 2.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei civile pronunţate, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, aspectele ce vor fi arătate în continuare.
Atâta vreme cât pârâtul M.F.P. nu a menţinut raportul D.G.F.P.V. privind impunerea sumei de 114.115.750 ROL, reprezentând impozit pe profit, şi a sumei de 66.729.361 ROL, reprezentând majorări de întârziere, nu există impozit stabilit în sarcina reclamantei şi, în consecinţă, nu poate fi cenzurat în justiţie un impozit care nu există. În această privinţă, Instanţa a reţinut că M.F.P., în mod legal, a apreciat în sensul recalculării impozitului, care poate fi contestat doar după recalculare şi că, sub acest aspect, nu sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 82/1977, OUG nr. 73/1999 şi HG nr. 1066/1999.
A reţinut Instanţa că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar şi raportului de expertiză contabilă, reclamanta nu a dovedit că mijloacele fixe neamortizate integral au fost scoase din funcţiune după intrarea în vigoare a OG nr. 84/1999, astfel că, în mod corect s-a făcut aplicarea art. 17 alin. (1) din Legea nr. 15/1994, republicată, calculându-se impozit suplimentar în sumă de 109.342.151 ROL, conform art. 7 alin. (1) raportat la art. 5 alin. (2) lit. b) din Convenţia pentru evitarea dublei impuneri între România şi Italia. Sub acest aspect, s-a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile OG nr. 73/1999 şi ale HG nr. 1066/1999.
În privinţa impozitului pe veniturile din salarii, Curtea de Apel a reţinut că, în mod nelegal au fost întocmite două titluri de creanţă pentru aceeaşi datorie, în condiţiile în care OG nr. 11/1996 nu prevede posibilitatea colectării aceleiaşi datorii prin două acte de creanţă diferite. Totodată, s-a reţinut că doar 4 cetăţeni italieni au lucrat peste 183 de zile, astfel că numai în privinţa lor, conform art. 16 alin. (2) din Convenţia dintre România şi Italia, s-ar justifica impozitarea veniturilor din salarii.
Instanţa de Fond a apreciat însă că în privinţa tuturor celor 7 specialişti italieni, inclusiv cei 4 la care s-a făcut referire anterior, sunt incidente dispoziţiile OG nr. 66/1997, astfel că veniturile din salarii nu sunt supuse impozitării în România, întrucât nu sunt incidente prevederile OG nr. 73/1999 şi HG nr. 1066/1999, care ar permite impozitarea.
Împotriva sentinţei civile nr. 113/ F/ C din 4 decembrie 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a declarat recurs D.G.F.P.V., în nume propriu şi în reprezentarea M.F.P. – A.N.A.F., invocând motive pe care le-a încadrat în drept în prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta - pârâtă a arătat că sentinţa este lipsită de temei legal în ceea ce priveşte impozitul pe veniturile nerezidenţilor, pentru că OUG nr. 66/1997 era abrogată în perioada în care reclamanta a fost verificată de organele fiscale.
În acest sens, recurenta - pârâtă a arătat că OUG nr. 66/1997 şi-a produs efectele de la data publicării în M. Of. al României, 29 octombrie 1997, până la data abrogării, respectiv 31 august 1999, când a intrat în vigoare OG nr. 73/1999.
Autoritatea fiscală a mai arătat că art. 86 alin. (1) liniuţa 14 din OG nr. 73/1999 a abrogat prevederile referitoare la scutirea de plata impozitului pe salariu şi a impozitului pe venit, realizate de consultanţi străini, persoane fizice, din OUG nr. 66/1997. În aceste condiţii, pentru cei trei cetăţeni străini care au stat în România mai puţin de 183 de zile, impozitul calculat este corect, în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din OUG nr. 73/1999, ale pct. 2 din HG nr. 1066/1999 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a OG nr. 73/1999 şi ale art. 4, 5 şi 16 din Convenţia pentru evitarea dublei impuneri între România şi Italia.
În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi patru specialişti străini, care au depăşit 183 de zile pe teritoriul României, autoritatea fiscală a arătat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 25 pct. 3 din Convenţia pentru evitarea dublei impuneri, în sensul că pot solicita certificate care să ateste impozitul reţinut, în vederea efectuării deducerii în Italia, având în vedere că veniturile au fost obţinute în România şi nu în Italia.
De asemenea, recurenta - pârâtă a arătat că Instanţa de Fond a reţinut eronat efectuarea unei duble verificări pentru aceeaşi perioadă, deşi din cuprinsul procesului - verbal de control a rezultat fără dubii faptul că verificarea a fost efectuată pentru perioada 01 aprilie 2001 – 30 aprilie 2002.
Autoritatea fiscală a criticat sentinţa şi sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, invocând dispoziţiile art. 276 C. proc. civ.
La termenul din 23 martie 2007, intimatul - reclamant a invocat în scris excepţia tardivităţii formulării recursului, în temeiul art. 103 C. proc. civ. şi al art. 14 din Legea nr. 29/1990, aplicabilă în cauză potrivit art. 27 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea excepţiei, partea a arătat că, în raport cu data comunicării sentinţei, termenul de recurs se împlinea la 12 ianuarie 2007, pentru D.G.F.P. Vâlcea şi la 08 ianuarie 2007, pentru A.N.A.F.
Or, aşa cum rezultă din actele dosarului, recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Piteşti abia la data de 15 ianuarie 2007, după împlinirea termenului legal de recurs.
A mai arătat că plicul poştal aflat la dosar nu poate constitui temei al aplicării art. 104 C. proc. civ., pentru că adresa de destinaţie a fost completată greşit şi din acest motiv scrisoarea recomandată nu a fost trimisă destinatarului Curtea de Apel Piteşti, ci a fost restituită expeditorului D.G.F.P.
În temeiul art. 305 C. proc. civ., Curtea a încuviinţat recurentelor - pârâte proba cu înscrisuri în combaterea excepţiei, fiind depusă la dosar, în acest sens, copia unui borderou poştal din data de 08 ianuarie 2006.
Analizând cu prioritate excepţia procesuală invocată, potrivit art. 137 C. proc. civ., aplicabil în recurs în temeiul art. 298, corelat cu art. 316 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit art. 104 C. proc. civ., actele de procedură trimise prin poştă Instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen, dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui.
Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel, sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Decăderea de drept procesual sancţionează lipsa de diligenţă a părţii, care a stat în pasivitate şi nu şi-a exercitat drepturile procedurale în termenul prevăzut de lege.
În cauză, nu este întrunită însă această ipoteză, pentru că D.G.F.P.V. a formulat recursul şi l-a predat la oficiul poştal înăuntrul termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 29/1990, sub imperiul căreia a fost învestită prima Instanţă.
În condiţiile în care pe plicul poştal a fost menţionată denumirea corectă a Instanţei a cărei hotărâre a fost atacată, indicarea greşită a adresei este o eroare materială care nu poate lipsi de efecte demersul părţii.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii recursului şi va păşi la cercetarea în fond a pricinii.
Examinând cauza în raport cu criticile formulate în recurs şi cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările formulate de intimat prin notele scrise, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Problema de drept care se impune a fi lămurită în vederea clarificării conţinutului raportului juridic fiscal dedus judecăţii este aceea a aplicării în timp a OUG nr. 66/1997 privind scutirea de plată a impozitelor pe veniturile realizate de consultanţi persoane fizice sau juridice, române sau străine, în cadrul unor contracte finanţate prin acorduri internaţionale de finanţare, publicată în M. Of. nr. 294 din 29 octombrie 1997, în condiţiile unei inconsecvenţe manifeste a legiuitorului în această materie.
Însuşi titlul ordonanţei a suferit o modificare în mai puţin de 2 ani, prin OUG nr. 9/2000, publicată în M. Of. nr. 93 din 1 martie 2000.
Prima normă de abrogare a OUG nr. 66/1997 a fost cuprinsă în art. 86, liniuţa 14 din OG nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, act normativ care nu a intrat în vigoare la data de 31 august 1999, când a fost publicat în M. Of., ci la 1 ianuarie 2000 (conform art. 70 din ordonanţă).
Conform acestui text, „... prevederile referitoare la scutirea de la plata impozitului pe salariu şi a impozitului pe venit, realizate de consultanţi străini, persoane fizice, din OUG nr. 66/1997 privind scutirea de plată a impozitelor pe salarii şi/ sau activităţile desfăşurate în România în cadrul unor acorduri de împrumut, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 294 din 29 octombrie 1997" se abrogă de la data intrării în vigoare a OG nr. 73/1999.
Deşi norma de abrogare urma să intre în vigoare la 1 ianuarie 2000, în M. Of. nr. 649 din 30 decembrie 1999 a fost publicată OUG nr. 201/1999, prin care articolul unic al OUG nr. 66/1997 a fost completat cu un nou alineat.
Ulterior, OUG nr. 66/1997 a fost din nou modificată prin OUG nr. 9/2000, publicată în M. Of. nr. 93 din 1 martie 2000, care la art. 2 a prevăzut că la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe se abrogă prevederile art. 86 liniuţa 14 şi liniuţa 20 din OG nr. 73/1999. OG nr. 73/1999 a fost apoi respinsă, prin Legea nr. 206/2002.
La rândul său, OUG nr. 9/2000 a fost respinsă prin Legea nr. 421/2001 şi abrogată prin art. 85 din OG nr. 7/2001, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002.
După tot acest traseu legislativ, greu de pus în acord cu normele ce reglementează efectele abrogării unui act normativ (art. 62, fostul art. 60 din Legea nr. 24/2000), OUG nr. 66/1997 a fost abrogată expres prin art. 298, pct. 30 din Cod Fiscal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004.
Acest eveniment legislativ nu poate conduce decât la concluzia că însuşi legiuitorul a considerat că OUG nr. 66/1997 şi-a produs efectele şi a fost în vigoare până la data de 1 ianuarie 2004.
Cum perioada verificată prin procesul - verbal supus controlului de legalitate a fost anterioară anului 2004, Instanţa de Fond a constatat corect incidenţa în cauză a prevederilor OUG nr. 66/1997, considerent care face inutilă examinarea criticii privind inexistenţa unei duble verificări pentru aceeaşi perioadă.
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată la care au fost obligate recurentele - pârâte, Înalta Curte constată că Instanţa de Fond a respectat prevederile art. 276 C. proc. civ., în sensul că nu le-a acordat integral, ci proporţional cu măsura în care a fost admisă acţiunea.
În consecinţă, neexistând motive de casare sau modificare a hotărârii, potrivit art. 304 pct. 9 sau 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurentele - pârâte vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimatul - reclamant în faza de recurs, cheltuieli constând în onorariul de avocat achitat conform ordinului de plată şi factura din 14 martie 2007.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii recursului invocată de intimatul - reclamant C.F.A.T.R. – Sucursala Râmnicu Vâlcea.
Respinge recursul declarat de D.G.F.P.V., în nume propriu, cât şi în reprezentarea M.F.P. – A.N.A.F., împotriva sentinţei civile nr. 113/ F/ C din 4 decembrie 2006, a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Obligă recurentele - pârâte la plata sumei de 20.071,14 RON, reprezentând cheltuieli de judecată pentru intimatul - reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2333/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2337/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
