ICCJ. Decizia nr. 2337/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2337/2007
Dosar nr. 36311/2/2005
Şedinţa publică din 4 mai 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată pe calea contenciosului administrativ la 19 septembrie 2005, reclamantul C.G., în contradictoriu cu pârâtul S.T.S., a solicitat:
- anularea ordinului de punere la dispoziţie nr. DP/ S/ 169 din 27 martie 2000 şi a Ordinului de trecere în rezervă nr. DP/ S/ 864 din 18 decembrie 2000 emise de directorul S.T.S.;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 271.744,89 RON, actualizată, reprezentând drepturi băneşti cuvenite pe perioada 27 martie 2000, la zi şi în continuare;
- obligarea pârâtului la acordarea semnului onorific „În slujba patriei" pentru 20 de ani vechime;
- acordarea de drepturi nepatrimoniale;
- numirea pe o funcţie cel puţin similară cu cea deţinută la 26 martie 2000;
- plata cheltuielilor de transport şi a altor cheltuieli efectuate pe timpul procesului ca şi obligarea la despăgubiri materiale şi morale în valoare de 1 leu, de la toţi cei vinovaţi de încălcarea legislaţiei.
Motivându-şi acţiunea, reclamantul a arătat că ordinele de punere la dispoziţie şi, respectiv, trecere în rezervă au fost emise ca urmare a începerii urmăririi penale şi ulterior a condamnării sale, menţionând că la data trecerii în rezervă sentinţa de condamnare nu era definitivă, aşa cum prevăd dispoziţiile Statutului cadrelor militare.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 4180 din 24 octombrie 2005, a admis excepţia necompetenţei materiale a Instanţei, dispunând declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 3435 din 6 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia tardivităţii acţiunii, invocată de pârât şi a respins acţiunea reclamantului, ca tardiv formulată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că la datele când au fost emise de către pârât cele două ordine atacate era în vigoare Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, care prevedea că acţiunea nu se poate introduce mai târziu de 1 an de la data comunicării actului administrativ atacat. Până la sesizarea Instanţei de judecată de către reclamant a intrat în vigoare Legea nr. 554/2004 care, la art. 11 alin. (2), prevede de asemenea un termen de decădere de 1 an de la data emiterii actului atacat, în care se poate introduce acţiunea în Instanţă.
S-a mai reţinut că sesizarea Instanţei de judecată s-a făcut la data de 19 septembrie 2005, cu depăşirea termenului de 1 an prevăzut de ambele acte normative menţionate.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, a declarat recurs reclamantul C.G., invocând prevederile art. 304 pct. 5 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul susţine că interpretarea dată de Instanţa de Fond noţiunii de comunicare a actului administrativ este contrară C. proc. civ. şi art. 6 din C.E.D.O.
Prin întâmpinarea formulată de intimatul - pârât Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că atât Ordinul de punere la dispoziţie cât şi ordinul de trecere în rezervă i-au fost comunicate recurentului, acesta semnând de luare la cunoştinţă la 28 martie 2000, respectiv la 22 decembrie 2000, date în raport de care a fost corect soluţionată excepţia tardivităţii acţiunii.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticii formulate, Înalta Curte constată:
Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 19 septembrie 2005, sub imperiul Legii nr. 554/2004, a contenciosului administrativ.
Potrivit art. 11 alin. (2) din această lege cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate pot fi introduse „nu mai târziu de un an de la data emiterii actului". Alin. (5) al aceluiaşi articol califică acest termen de 1 an ca fiind de decădere.
Rezultă că în actuala reglementare este irelevantă comunicarea, dacă acţiunea este introdusă peste termenul de un an de la emiterea actului administrativ şi, deci soluţia Instanţei de Fond este legală.
Aceeaşi ar fi soluţia şi dacă se examinează această excepţie prin prisma vechii legi a contenciosului administrativ, Legea nr. 29/1990, în vigoare la data emiteri actului, singura deosebire, esenţială, fiind dată de momentul comunicării actului administrativ, întrucât art. 5 stabilea că termenul de decădere de 1 an se calculează de la această dată.
Astfel, conform extrasului din Ordinul de zi pe unitate nr. 86 din 28 martie 2000, ce poartă semnătura recurentului - reclamant de luare la cunoştinţă, Ordinul de punere la dispoziţie nr. DP/ S/ 169 din 27 mai 2000 i-a fost comunicat la data de 28 martie 2000. Ulterior, la data de 22 decembrie 2000 i s-a comunicat şi Ordinul de trecere în rezervă nr. DP/ S/ 864 din 18 decembrie 2000.
Distincţia pe care o face recurentul între comunicare şi luare la cunoştinţă este artificială, neconvingătoare.
În mod logic, cel puţin ca operaţiune mentală, comunicarea precede luării la cunoştinţă. În plus, faptul că cele două acte nu i-au fost remise în materialitatea lor (fiind secrete de serviciu) nu poate fi imputat intimatului - pârât care era obligat să respecte reglementările specifice cuprinse la aceea epocă în Legea nr. 23/1971.
De altfel, din documentaţia prezentată de intimatul - pârât la Instanţa de Fond rezultă că în perioada cuprinsă între anii 2000 – 2005 recurentul - reclamant a înregistrat mai multe rapoarte, cereri, memorii, în care s-a referit explicit la actele în discuţie, solicitând rechemarea în cadrele militare active începând cu data de 18 decembrie 2000, dar nu a înţeles să formuleze acţiune în justiţie, astfel că acum nu poate invoca art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sub aspectul dreptului la un proces echitabil, întrucât această pasivitate îi este imputabilă.
În fine, Instanţa de Fond nu a mai putut examina cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale pretinse de reclamant întrucât, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, aceasta este condiţionată de stabilirea prealabilă a caracterului nelegal al actului administrativ atacat, ceea ce nu este cazul în speţă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.G. împotriva sentinţei civile nr. 3435 din 6 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2334/2007. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 2339/2007. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
