ICCJ. Decizia nr. 238/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 238/2007
Dosar nr. 1378/2/2006
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1414 din 13 iunie 2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea formulată de reclamantul C.M.R. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, privind anularea Ordinului nr. 1100 din 14 octombrie 2005 emis de pârât.
În motivarea sentinţei se reţine că prin art. 1 din ordinul menţionat, publicat în M. Of. Partea I, nr. 1114 din 9 decembrie 2005 s-a prevăzut că începând cu data de 1 ianuarie 2006 unităţile sanitare publice şi cabinetele medicale înfiinţate potrivit OG nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, vor elibera un decont de cheltuieli pacienţilor, pentru valoarea serviciilor medicale acordate. Acest ordin a fost emis, astfel cum rezultă din preambulul acestuia, în baza prevederilor art. 2 lit. d) din HG nr. 168/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează că Ministerul Sănătăţii elaborează reglementările specifice domeniului sanitar.
Instanţa de fond a argumentat că acest decont se referă la servicii publice medicale oferite de unităţi sanitare, astfel că nu este un document strict contabil, ci şi unul medical, iar potrivit art. 1 alin. (2) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele de cercetare – dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit acestei legi şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii. Totodată, competenţa generală a Ministerului Finanţelor Publice de a emite norme şi reglementări în domeniul contabilităţii nu exclude competenţa celorlalte ministere de a emite reglementări specifice domeniului pe care îl reglementează, iar potrivit art. 6 alin. (3) din OG nr. 124/1998 controlul privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale, indiferent de forma de organizare, se exercită de Ministerul Sănătăţii şi de C.M.R.
De asemenea, instanţa de fond a motivat că acest ordin este în concordanţă şi cu Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, în sensul că prin decontul menţionat se obţine o informaţie directă de la prestator, privind costul serviciilor medicale efectuate, felul şi numărul acestora.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul C.M.R., susţinând că hotărârea este nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:
Ministerul Sănătăţii, emitentul Ordinului nr. 1100/2005 şi-a depăşit competenţele legale, neavând atribuţia de a emite reglementări privind documentele financiar – contabile, singura instituţie competentă în acest sens fiind Ministerul Finanţelor Publice; recurentul precizează că nici actuala lege privind reforma în domeniul sanitar, Legea nr. 95/2006 nu atribuie Ministerului Sănătăţii competenţa de a emite reglementări cu caracter financiar – contabil.
Se mai susţine de către recurent că în mod greşit instanţa a calificat decontul de cheltuieli, impus prin ordinul contestat, ca fiind un document cu caracter medical, pe considerentul că este emis de o unitate medicală, acesta fiind în realitate un document financiar – contabil, de evidenţiere a unor costuri.
În consecinţă, recurentul solicită modificarea în tot a sentinţei atacate şi anularea ordinului emis de pârât ca fiind nelegal.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond şi motivele de recurs invocate, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a reţinut în mod corect că Ordinul nr. 1100/2005 privind introducerea decontului de cheltuieli ce se eliberează pacientului pentru serviciile medicale primite este un act normativ legal emis, în conformitate cu normele cu putere de lege şi actele cu forţă juridică superioară, aplicabile în domeniu.
Astfel, art. 4 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii stabileşte competenţa generală a Ministerului Finanţelor Publice de a emite norme şi reglementări în domeniul contabilităţii, fără a exclude competenţa ministerelor de resort, de a elabora reglementări detaliate, în domeniile specifice de activitate.
Imposibilitatea exceptării unităţilor sanitare de la aplicarea normelor contabile generale, adaptate la specificul activităţii acestora rezultă din prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 82/1991: „Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare – dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii".
Prin HG nr. 24/2004 pentru acordarea încrederii Guvernului, la Cap. 8 se prevede „obligativitatea evidenţierii cheltuielilor efectuate pentru fiecare pacient, pentru toate actele medicale", iar art. 89 din OG nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate prevede atribuţia Ministerului Sănătăţii de a asigura, de a răspunde, coordona şi controla, după caz, organizarea activităţii de asistenţă medicală care se acordă prin unităţile sanitare publice şi private; totodată HG nr. 168/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii prevede la art. 2 lit. d) atribuţia acestuia de a elabora reglementările specifice domeniului sanitar.
Rezultă astfel că motivul de recurs invocat de recurent, privind necompetenţa Ministerului Sănătăţii de a emite ordinul atacat este neîntemeiat, iar în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C.M.R., împotriva sentinţei civile nr. 1414 din 13 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 231/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 277/2007. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
