ICCJ. Decizia nr. 2579/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2579/2007
Dosar nr. 2858/2/2006
Şedinţa publică din 18 mai 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 66 din 10 ianuarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin care reclamantul N.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi cu intervenientul în interesul pârâtului, M.A.E., solicita anularea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind înfiinţarea Fundaţiei Publice Româno - Ungare G., dispunând respingerea acesteia ca atare.
Pentru a pronunţa această soluţie, Instanţa de Fond a reţinut, în esenţă, că acordul a cărui anulare se solicită în cauză face parte din categoria actelor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, fiind exceptat de la controlul legalităţii pe calea contenciosului administrativ.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamantul N.L., invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul - reclamant a arătat că Instanţa, care este obligată să se supună legii şi să facă dreptate, prin înfăptuirea actului de justiţie, a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile şi, prin neexercitarea rolului activ în cadrul procesului, a refuzat să judece cauza, recurgând la o excepţie procesuală.
A mai arătat că Instanţa şi-a întemeiat greşit soluţia pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, ignorând faptul că acordul atacat a fost încheiat cu încălcarea art. 102 alin. (2) şi art. 108 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţia României, care nu-i permit să adopte, în calitatea sa de putere executivă, decât ordonanţe şi hotărâri, pentru organizarea executării legilor, iar nu şi acorduri.
În acest sens, recurentul - reclamant a invocat prevederi cuprinse în art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 90/2001, care confirmă, în opinia sa, legitimitatea acţiunii, dreptul de a pretinde guvernului o anumită conduită, constând în respectarea rolului pe care îl are în societate şi a principiilor pe care se întemeiază statul de drept şi democraţia constituţională.
În motivarea recursului a mai fost invocată încălcarea drepturilor fundamentale garantate de art. 44 şi art. 46 din Constituţia României, dreptul de proprietate privată şi dreptul la moştenire.
Totodată, recurentul - reclamant a susţinut că în mod greşit Instanţa de Fond a considerat că acordul dedus judecăţii ar fi de fapt un tratat şi că ar privi raporturile dintre Guvern şi Parlament, când în realitate nu este decât un act abuziv, care încalcă nu numai voinţa testatorului E.G., dar şi numeroase principii ale statului de drept. Actele care privesc raporturile dintre Guvern şi Parlament sunt cele expres prevăzute la Capitolul IV din Constituţie, în art. 75 alin. (3), art. 111 alin. (1), art. 112, art. 113, art. 114 şi art. 115 din Constituţia României.
Faţă de natura actului emis abuziv de Guvernul României, recurentul - reclamant a susţinut, pe de o parte, că Instanţa de Fond trebuia să facă aplicarea art. 4 şi art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/ 2004, nefiind incident în cauză articolul 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ şi pe de altă parte, că Instanţa a considerat greşit că ar fi fost investită cu analiza legalităţii şi oportunităţii OUG nr. 183/2005, prin care a fost ratificat acordul, când în realitate a fost dedus judecăţii numai acordul semnat abuziv.
În fine, recurentul - reclamant a invocat încălcarea prevederilor art. 30 din Legea nr. 24/2000, conform cărora motivarea actelor administrative se referă, în principal la „...c) efectele avute în vedere, în funcţie de obiectul reglementării; d) implicaţiile pe care noua reglementare le are asupra legislaţiei în vigoare; e) implicaţiile asupra legislaţiei interne, în cazul ratificării sau aprobării unor tratate ori acorduri internaţionale, precum şi măsurile de adoptare necesare.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul - intervenient accesoriu, M.A.E., a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că procedura ratificării acordului prin ordonanţă de urgenţă se încadrează în ipoteza menţionată la art. 19 alin. (3) din Legea nr. 590/2003, iar criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., nu au fost deloc dezvoltate de recurent.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intimatul - intervenient a arătat, în esenţă, că prevederile constituţionale indicate de recurent nu conţin o enumerare exhaustivă şi nici măcar exemplificativă a actelor care privesc raporturile dintre Guvern şi Parlament şi că acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare, privind înfiinţarea Fundaţiei Publice Româno - Ungare G., este un exemplu concret de funcţionare a delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţia României.
Făcând referire şi la împrejurarea că recurentul - reclamant a atacat în contencios administrativ un acord internaţional, fără a pune în discuţie actul intern de ratificare, intimatul - intervenient a arătat, în concluzie, că sunt întrunite condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.
Examinând cauza în raport cu prevederile art. 3041 C. proc. civ. şi cu criticile formulate împotriva sentinţei, critici care nu au fost structurate potrivit prevederilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., pe care recurentul - reclamant şi-a întemeiat în drept calea de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
La data de 20 octombrie 2005, Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare au încheiat un acord prin care au convenit înfiinţarea unei fundaţii denumite Fundaţia Publică Româno – Ungară G., cu scopul şi în condiţiile prevăzute în art. 2 – 6 ale acordului.
Potrivit preambulului, acordul a fost încheiat în considerarea îndeplinirii angajamentelor asumate prin Tratatul de înţelegere, colaborare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Ungară, semnat la Timişoara la 16 septembrie 2006.
În demersul de clarificare a naturii juridice a actului dedus judecăţii şi a regimului juridic aplicabil, Curtea constată că articolul 2 din Convenţia de la Viena din 23 mai 1969, cu privire la dreptul tratatelor, defineşte tratatul ca fiind „un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument internaţional unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea lui particulară".
Tratatul, în sens larg, este considerat ca fiind orice acord, orice înţelegere între state, cu scopul de a crea, a modifica sau a stinge între acestea un raport de drept internaţional.
Indiferent de denumirea lor, tratate, convenţii, acorduri, pacte, protocoale etc., aceste instrumente juridice reprezintă expresia practicii internaţionale a statelor, ca subiecte de drept internaţional public.
În România, definiţia legală a tratatului se regăseşte în art. 1 lit. a) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, care prevede că prin tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe.
Prerogativa Guvernului de a încheia tratate este prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 590/2003, conform căruia „România, Guvernul României, precum şi ministerele şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, pentru care această atribuţie este expres prevăzută de legislaţia în vigoare, pot încheia tratate la nivel de stat, tratate la nivel guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental".
Această prevedere legală reprezintă o formă de concretizare a rolului conferit Guvernului României prin art. 102 alin. (1) din Constituţie, acela de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării. Actul de guvernământ nu se confundă şi nu se reduce la activitatea de conducere generală a administraţiei publice.
În raport cu toate aceste considerente, Curtea constată că susţinerile recurentului, în sensul că acordul atacat nu este un tratat internaţional, ci un act administrativ supus controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ, în faţa Instanţelor naţionale, sunt lipsite de fundament juridic.
Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 590/2003, tratatele de încheie cu respectarea principiilor fundamentale şi a celorlalte norme imperative ale dreptului internaţional, a dreptului comunitar, a normelor cutumiare internaţionale, a Constituţiei României şi a normelor prezentei legi, iar în art. 31 al legii, referitor la aplicarea tratatelor se prevede că dispoziţiile tratatelor în vigoare nu pot fi modificate, completate sau scoase din vigoare prin acte normative interne ulterioare intrării în vigoare (alin. (4)) şi că prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare (alin. (5)).
Aceste prevederi legale constituie argumente în plus în susţinerea tezei că tratatele internaţionale, indiferent de denumirea lor şi chiar dacă au fost înglobate în dreptul intern prin procedura de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare, nu pot fi deduse judecăţii, potrivit normelor naţionale ale uneia dintre părţi.
În altă ordine de idei, Curtea constată că acordul în sine nu poate fi disociat de actul normativ prin care a fost ratificat (în speţă, OUG nr. 183/2005, publicată în M. Of., Partea I, nr. 1171 din 23 decembrie 2005), pentru că potrivit art. 18 din Legea nr. 590/2003, ratificarea este o formă de exprimare a consimţământului Statului Român de a deveni parte la tratat şi constituie una dintre etapele procedurii de încheiere a tratatului, reglementată de Capitolul II al aceleiaşi legi.
Ordonanţa de urgenţă nu este un act administrativ, ci un act cu putere de lege, adoptat în virtutea delegării legislative reglementate de art. 115 din Constituţia României şi supus aprobării Parlamentului, astfel încât şi din această perspectivă acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamant este inadmisibilă.
Este adevărat că Instanţa de Fond a reţinut greşit incidenţa art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, dar nu din motivele expuse de recurent.
Norma de excepţie cuprinsă în textul legal menţionat s-ar fi putut lua în discuţie numai dacă actul dedus judecăţii întrunea caracterele juridice ale unui act administrativ dar, era exceptat de la controlul de legalitate în contenciosul administrativ, pentru că privea raporturile autorităţii emitente cu Parlamentul.
Înlăturarea acestui considerent nu este însă de natură să conducă la o altă soluţie decât cea a respingerii acţiunii ca inadmisibilă, soluţie care face de prisos analizarea tuturor celorlalte motive de recurs, prin care recurentul - reclamant tinde să demonstreze nelegalitatea acordului.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu există motive de casare sau modificare a sentinţei, potrivit art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de N.L. împotriva sentinţei civile nr. 66 din 10 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2572/2007. Contencios. Litigiu privind regimul... | ICCJ. Decizia nr. 2580/2007. Contencios → |
|---|
