ICCJ. Decizia nr. 2580/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2580/2007
Dosar nr. 2429/1/2007
Şedinţa publică din 18 mai 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 26 februarie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 1339/2006, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins, ca nefondată, excepţia de nelegalitate a HG nr. 1347/2001, anexa 40, precum şi a Hotărârilor nr. 19 din 31 iulie 2000 şi nr. 14 din 26 martie 2001, ale C.L.H., invocată de SC S. SA Hemeiuşi, în calitate de pârâtă în Dosarul nr. 15226/1999 al Judecătoriei Bacău, având ca obiect acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii G.Ş.A.H. şi C.L.H.
Prin aceeaşi încheiere, Curtea de Apel a respins, ca nefondată, excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate, invocată de C.L.H.
Pentru a pronunţa această soluţie, Instanţa de judecată a reţinut, în privinţa excepţiei de inadmisibilitate, că soluţionarea excepţiei de nelegalitate este de competenţa Instanţei de contencios administrativ, chiar dacă este vorba de acte anterioare Legii nr. 554/2004, căci nu se poate admite pentru aceste din urmă acte o prorogare de competenţă în favoarea Instanţelor de drept comun în faţa cărora este invocată nelegalitatea actului administrativ respectiv. Totodată, atât timp cât, potrivit art. 11 alin. (4) teza ultimă din Legea nr. 554/2004, actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând pe calea acţiunii, nu există nici o justificare a vreunei limitări temporale, atunci când nelegalitatea actului este invocată pe cale de excepţie.
Cu privire la excepţia de nelegalitate, Instanţa a reţinut, în esenţă, că aceasta nu poate fi admisă, în lipsa dovezii dreptului de proprietate privată pretins a fi încălcat prin acte administrative care atestă un drept de proprietate publică.
Împotriva acestei hotărâri, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs SC S. SA, invocând în esenţă, că Instanţa de Fond s-a pronunţat asupra legalităţii Hotărârilor nr. 14 din 26 martie 2001 şi respectiv nr. 19 din 31 iulie 2000, adoptate de C.L.H., cu încălcarea competenţei altei Instanţe. Susţine recurentul că, cele două hotărâri ale C.L.H. nu sunt acte premergătoare hotărârii de guvern, ci acte administrative de sine stătătoare pentru care legea prevede o competenţă distinctă.
La termenul din 12 iulie 2007, a invocat o nouă excepţie de nelegalitate, iar Instanţa nu a luat act de excepţie şi nici nu a sesizat Instanţa competentă pentru soluţionarea acesteia.
Se solicită casarea încheierii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât deşi s-a respins excepţia ca nefondată, Instanţa a analizat dacă recurenta justifică un interes legitim în promovarea excepţiei de legalitate, respectiv analiza pe excepţie a cauzei.
Susţine recurenta că în mod greşit s-a reţinut că nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor în discuţie, fără a observa că s-au depus la dosar: Lista imobilizărilor corporale, anexa la Certificatul de atestare a dreptului de proprietate respectiv, Centralizatorul privind suprafeţele de teren.
Intimata invocă inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate a HG nr. 1347/2001, Anexa nr. 40, precum şi a celor două hotărâri ale consiliului local, în raport de prevederile art. 31 din Legea nr. 554/2004, întrucât vizează acte administrative cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a legii contenciosului administrativ.
Analizând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate şi apărărilor din întâmpinare, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Motivul de recurs ce vizează necompetenţa materială în soluţionarea cererii prin care s-a invocat nelegalitatea celor două Hotărâri ale C.L.H. nr. 19 din 31 iulie 2000 privind aprobarea inventarului bunurilor ce aparţin domeniului public al comunei Hemeiuşi, şi nr. 14 din 26 martie 2001 privind preluarea patrimoniului, terenuri şi clădiri, potrivit OUG nr. 30/2000, nu poate fi reţinut în raport de dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Conform acestor prevederi legale, Instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.
Raportat la aceste prevederi legale, în mod corect prima Instanţă, prin Încheierea din 19 februarie 2007, a respins cererea de sesizare a Tribunalului Bacău cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a celor două hotărâri ale C.L.H., apreciind că este competentă să se pronunţe asupra legalităţii HG nr. 1347/2001, cât şi a înscrisurilor care au stat la baza actului administrativ prin care a fost atestat domeniul public al judeţului Bacău, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Bacău.
Nefondată este şi critica ce vizează neantamarea fondului cauzei, prin motivarea hotărârii recurate.
S-a reţinut că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate privată pretins a fi fost încălcat prin actele administrative care atestă un drept de proprietate publică prin verificarea motivelor ce au stat la baza invocării excepţiei de nelegalitate.
Astfel, nu există neconcordanţă între dispozitivul hotărârii prin care s-a dispus respingerea excepţiei ca nefondată şi considerentele acesteia, când s-au verificat motivele de nelegalitate a actelor administrative ce formează obiectul excepţiei de nelegalitate.
Cu privire la inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate invocată de intimată, Instanţa urmează a o analiza cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., faţă de motivele de nelegalitate ce vizează fondul cauzei.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. Este de observat că legiuitorul utilizează sintagma „actul administrativ unilateral" fără a distinge între cele normative şi cele individuale.
În aceste condiţii şi având în vedere că actele administrative normative pot fi atacate oricând şi pe calea acţiunii directe, este obligaţia interpretului legii (respectiv a celui ce o aplică) de a stabili care a fost voinţa legiuitorului privind actele administrative individuale emise sau adoptate anterior intrării în vigoare a legii.
Astfel, o interpretare sistematică precum şi una teleologică a textelor de lege, conduc la concluzia că este inadmisibilă excepţia de nelegalitate referitoare la actele administrative individuale emise sau adoptate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Acceptarea tezei contrare ar duce la încălcarea principiului stabilităţii raporturilor juridice şi a securităţii sociale.
Prin urmare, în cauză, se constată că actele administrative cu privire la care s-a invocat excepţia de nelegalitate, au caracter individual şi au fost emise (adoptate) anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel că Instanţa de Fond, trebuia să constate inadmisibilitatea excepţiei referitor la toate actele administrative ce fac obiectul cauzei.
O astfel de hotărâre a Guvernului, adoptată în cadrul procedurii de atestare a domeniului public prevăzută de art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, nu poate fi calificată ca fiind act administrativ - normativ pentru că nu cuprinde reglementări formulate în abstract, cu caracter obligatoriu pentru un număr nedeterminat de cazuri şi persoane, ci are ca efect juridic delimitarea domeniului public, al unităţilor administrativ – teritoriale, prin individualizarea fiecăruia dintre imobilele prevăzute în anexe.
Prin urmare, fiind în prezenţa unui act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate este inadmisibilă.
Pentru aceste motive, care fac de prisos analizarea fondului dedus judecăţii în privinţa actelor administrative atacate, precum şi a analizei criticilor formulate de recurent privind competenţa materială, neconcordanţa între considerentele hotărârii şi soluţia pronunţată, în baza prevederilor art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC S. SA împotriva încheierii din 26 februarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, în Dosarul nr. 1339/2006, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2579/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2600/2007. Contencios. Anulare acte... → |
|---|
