ICCJ. Decizia nr. 2737/2007. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2737/2007
Dosar nr. 34465/2/2005
Şedinţa publică din 29 mai 2007
Asupra recursurilor de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, prin declinare de la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu I.G.C.T.I. şi M.T.C.T., obligarea pârâtelor să elibereze autorizaţiile C.E.M.T. pentru anul 2005 solicitate în regim de urgenţă, datorită faptului că acestea au fost pierdute.
Pârâtul M.T.C.T., prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinând că s-a iniţiat procedura concilierii directe în vederea stingerii conflictului.
Ulterior, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că pretenţiile acesteia sunt în cuantum de 242.400 euro, venit net ce ar fi fost realizat de către societate pe tot parcursul anului 2005, dacă s-ar fi folosit autorizaţiile C.E.M.T.
În şedinţa din data de 4 aprilie 2006, Instanţa de Fond a respins excepţia tardivităţii cererii precizatoare şi cea a inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâtul M.T.C.T. precum şi excepţiile neîndeplinirii procedurii prealabile şi a lipsei calităţii procesuale pasive a I.G.C.T.I.
Pârâtul M.T.C.T., în şedinţa publică din data de 16 mai 2006, a invocat excepţia rămânerii fără obiect a primului capăt de cerere, arătând că autorizaţiile C.E.M.T. pentru anul 2005 şi-au încetat valabilitatea la începutul anului 2006.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză contabilă în dovedirea celui de al doilea capăt cerere.
Prin sentinţa civilă nr. 343 din 2 februarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea reclamantei, a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind obligarea pârâţilor să elibereze autorizaţiile C.E.M.T. de rezervă pentru anul 2005 şi a obligat pârâtul M.T.C.T. la plata către reclamantă a sumei de 242.400 euro cu titlu de despăgubiri materiale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Instanţa a reţinut, în esenţă, că autorizaţiile C.E.M.T. pentru anul 2005 şi-au pierdut valabilitatea, astfel încât nu poate obliga autoritatea să emită asemenea autorizaţii care nu mai pot produce efecte juridice.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor materiale, Instanţa de Fond a constatat că reclamanta a fost vătămată prin nesoluţionarea în termenul legal a cererii sale de acordare a autorizaţiilor C.E.M.T. din fondul de rezervă, prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză stabilindu-se că prejudiciul pe anul 2005 este de 342.000 euro, echivalentul a 144 curse cu patru autorizaţii C.E.M.T., dacă ar fi avut la dispoziţie autorizaţiile în timp util.
Reţinând însă că reclamanta nu a formulat o cerere de majorare a câtimii obiectului cererii privind despăgubirile, singura cerere formulată în acest sens fiind cea din data de 7 martie 2006, prima Instanţă a obligat pârâtul M.T.C.T., numai la plata sumei de 242.400 euro, solicitată iniţial.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta SC O. SA Bucureşti şi pârâtul M.T.C.T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamanta SC O. SRL (fostă O. SA) a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că prima Instanţă ar fi interpretat greşit actul dedus judecăţii şi ar fi schimbat natura ori interesul neîndoielnic al acesteia.
Argumentele aduse în susţinerea şi dezvoltarea acestui motiv de recurs vizează însă nelegalitatea hotărârii numai sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate, determinate de încălcarea unor dispoziţii procedurale, putând fi circumscrise numai motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text prin prisma căruia, în considerarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., urmează a fi examinate.
Reclamanta a solicitat, astfel, modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul obligării pârâtului M.T.C.T. la plata sumei de 400.500 euro, cu titlu de despăgubiri materiale, cum a precizat oral în şedinţa din 9 ianuarie 2007 şi prin concluziile scrise depuse la Instanţa de Fond, avându-se în vedere în acest scris raportul de expertiză întocmit în cauză care arată fără putinţă de tăgadă că valoarea prejudiciului este de 342.000 euro la care se adaugă suma de 120.000 forinţi/ 1 autorizaţie reprezentând, în total, pentru anul 2005, suma de 58.500 euro pentru cele 117 curse efectuate cu autorizaţii cu plată.
Prin cererea de recurs şi memoriul completator depus ulterior, reclamanta a arătat că la termenul de judecată din 9 ianuarie 2007 reprezentantul său care avea calitatea de administrator, fără studii juridice, a solicitat în concluziile orale admiterea acţiunii, recuperarea prejudiciului şi omologarea raportului de expertiză, înţelegând prin aceasta că şi-a majorat câtimea pretenţiilor, astfel încât concluzia Instanţei în sensul că nu s-a formulat o cerere în acest sens este greşită.
În opinia reclamantei, se impunea a fi avute în vedere prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. potrivit cărora majorarea câtimii pretenţiilor poate fi făcută prin declaraţie verbală consemnată în încheierea de şedinţă, prima Instanţă având, totodată, în virtutea rolului activ, obligaţia de a lămuri, anterior închiderii dezbaterilor, dacă prin exprimarea - omologarea raportului de expertiză, s-a înţeles să se majoreze pretenţiile.
M.T.C.T. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi pct. 9 C. proc. civ., susţinând că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, acordând prin soluţia dată mai mult decât s-a cerut.
Dezvoltând aceste motive de recurs, recurentul a criticat în primul rând soluţia primei Instanţe în raport cu pretinsele vicii de procedură evidente ale exerciţiului dreptului de dispoziţie al reclamantei cu privire la afirmarea drepturilor sale în justiţie, prin prisma normelor de procedură ce reglementează forma în care pot fi deduse judecăţii pretenţiile ce constituie obiectul cererii de chemare în judecată şi limitele, în timp, ale exerciţiului acestor drepturi.
Sub acest aspect, s-a apreciat ca fiind greşită soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii modificării acţiunii în raport cu dispoziţiile imperative ale art. 132 C. proc. civ., soluţie care a condus de altfel la pronunţarea unei hotărâri prin care s-a acordat mai mult decât s-a cerut în condiţiile legii. În opinia recurentului, în raport cu modul de formulare a petitelor cererii introductive şi cu prevederile art. 112, 132 şi 134 C. proc. civ., prima Instanţă a fost legal investită doar cu cererea privind obligarea sa la eliberarea, în regim de urgenţă, a autorizaţiilor C.E.M.T. de rezervă. Această întrucât, pe de o parte, în conformitate cu prevederile art.112 C. proc. civ., obiectul acţiunii trebuie determinat „ab initio", prin chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată, petitele neputând fi afectate de condiţii sau termene ulterioare iar, pe de altă parte, cererea modificatoare a fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.
În concret, susţine recurentul, precizarea reclamantei din acţiunea introductivă în sensul că înţelege să-şi extindă acţiunea şi pentru recuperarea prejudiciului efectiv suferit dacă nu se va proceda la eliberarea autorizaţiilor nici ca urmare a cererii de chemare în judecată este contrară dispoziţiilor art. 112 C. proc. civ., iar prima zi de întârziere a fost la termenul din 23 septembrie 2005, când Tribunalul Bucureşti, investit iniţial cu soluţionarea cauzei, a pus în discuţie excepţia de necompetenţă materială, cererea modificatoare fiind făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. chiar şi în raport de termenele de judecată acordate de Curtea de Apel Bucureşti, respectiv numai la 07 martie 2006.
A fost criticată, de asemenea soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii modificatoare pentru neîndeplinirea procedurii prealabile sub aspectul despăgubirilor, susţinându-se că reclamanta nu a indicat niciodată, nici măcar în cadrul întâlnirilor ce au avut loc în scopul soluţionării pe cale amiabilă a litigiului, cuantumul acestora.
A mai susţinut recurentul că obiecţiunile sale prin care s-a invocat şi nulitatea raportului de expertiză nu au fost puse în discuţia părţilor, iar în condiţiile în care aceste obiecţiuni au fost încuviinţate, faţă de viciile de procedură invocate s-ar fi impus refacerea acestuia şi nu formularea unui răspuns la obiecţiuni. Mai mult, pretinde recurentul, prin refuzul acordării unui nou termen de judecată, motivat de faptul că respectivul act nu a fost comunicat ministerului, Instanţa de Fond a încălcat dreptul său la apărare, întrucât nu şi-a putut exercita dreptul de a solicita, conform art. 212 alin. (2) C. proc. civ., o posibilă contraexpertiză.
În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, s-a apreciat că în ipoteza în care s-ar reţine pertinenţa pretenţiilor reclamantei, paguba înregistrată de aceasta se rezumă la preţul plătit pentru autorizaţiile de care ar fi beneficiat în temeiul legii după pierderea acestora, costurile aferente deplasărilor, neavând relevanţă în cauză întrucât ar fi fost înregistrate şi în condiţiile în care reclamantei i-ar fi fost eliberate autorizaţiile C.E.M.T. de rezervă.
Au fost reiterate argumentele invocate în faţa primei Instanţe prin prisma cărora, în opinia recurentului, înlocuirea autorizaţiilor C.E.M.T. nu putea depăşi, în speţă, un procent de jumătate plus unu din numărul celor repartizate iniţial unui operator de transport, imputându-se Instanţei de Fond şi faptul că s-ar fi pronunţat în mod greşit şi asupra oportunităţii actelor de autoritate în discuţie, cu depăşirea competenţei stabilită de lege în materie.
Raportat la toate aceste considerente, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii pretenţiilor materiale ale reclamantei, în principal, prin prisma prevederilor procedurale, ca inadmisibile, iar în subsidiar, sub aspect substanţial, ca nefondate.
Criticile recurentului M.T.C.T. nu pot fi reţinute, pentru considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu prevederile art. 134 C. proc. civ., este socotită ca primă zi de înfăţişare, aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii.
Prin cele două repere substanţiale, textul delimitează prima zi de înfăţişare de un simplu termen de judecată, configurând-o ca instituţie procesuală distinctă. Prima zi de înfăţişare nu se confundă, aşadar, cu primul termen de judecată, acesta putând constitui prima zi de înfăţişare doar dacă sunt îndeplinite cele două condiţii impuse de text.
De asemenea alte dispoziţii din legea de procedură civilă constituie repere pentru efectuarea unor acte de procedură civilă la prima zi de înfăţişare, între care şi cele ale art. 132 alin. (1) potrivit cărora Instanţa poate acorda reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi, act procedural care, în mod evident, nu ar putea fi îndeplinit de o Instanţă necompetentă din punct de vedere material.
Prin urmare, într-o corectă interpretare a acestor dispoziţii legale, termenul din 23 septembrie 2005, nu poate fi considerat ca fiind prima zi de înfăţişare, cum nejustificat pretinde recurentul.
După înregistrarea cauzei pe rolul Instanţei competente, la primul termen de judecată reprezentantul pârâtului - recurent a depus un proces - verbal de conciliere şi a solicitat acordarea unui alt termen în vederea soluţionării cauzei pe cale amiabilă, iar la 24 ianuarie 2006 s-a încuviinţat cererea apărătorului reclamantei, a cărui împuternicire avocaţială a fost eliberată în aceeaşi zi, privind acordarea unui nou termen de judecată pentru a lua cunoştinţă de actele dosarului şi a preciza obiectul acţiunii, având în vedere conţinutul ambiguu al acesteia.
În aceste condiţii, raportat la cererile formulate şi la motivele pentru care s-a dispus amânarea cauzei, cele două termene de judecată nu puteau fi considerate prima zi de înfăţişare, nefiind îndeplinită condiţia referitoare la posibilitatea părţilor de a pune concluzii.
Întrucât pretenţiile materiale au fost precizate la termenul acordat în acest sens, respectiv la 7 martie 2006, prima Instanţă a reţinut în mod corect, netemeinicia excepţiei tardivităţii cererii precizatoare, soluţia de respingere a acesteia fiind adoptată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor procedurale anterior arătate, motiv pentru care incidenţa în speţă a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., circumscris de recurent doar acestor aspecte de ordin procedural, este exclusă.
Nejustificate sunt şi criticile recurentului referitoare la inadmisibilitatea cererii modificatoare pentru neîndeplinirea procedurii prealabile întrucât aceasta a fost alăturată unei acţiuni în contencios administrativ formulată în condiţiile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2006 având ca obiect obligarea pârâtelor la emiterea unor autorizaţii, reclamanta considerându-se vătămată în drepturile sale prin nesoluţionarea cererii în termenul legal. Or, din logica internă a textului art. 7 care reglementează procedura prealabilă şi din coroborarea acestuia cu art. 2, art. 8 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004 rezultă că aceasta este posibilă numai în cazul actului administrativ unilateral tipic, fiind impusă de lege numai în cazul acţiunilor în anularea unor astfel de acte, nu şi în cazul celor întemeiate pe tăcerea administraţiei sau pe refuzul nejustificat de rezolvare a cererii.
Actele dosarului atestă totodată respectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la administrarea probelor, respectiv a expertizei contabile, fără a se putea reţine că dreptul de apărare al pârâtului - recurent ar fi fost încălcat în vreun mod.
În speţă, a fost încuviinţată proba cu acte şi cea cu expertiza contabilă în vederea stabilirii cuantumului prejudiciului cauzat reclamantei, expertiză pentru a cărei efectuare nu era necesară o lucrare la faţa locului, în sensul dispoziţiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât nu s-a impus refacerea acesteia pentru pretinsele vicii de procedură invocate de recurent.
Raportul de expertiză a fost comunicat pârâtului - recurent care nu a înţeles să-şi exercite dreptul de a solicita motivat, la primul termen după depunerea acestuia, respectiv la 5 decembrie 2006, expertiza contrarie, conform art. 212 alin. (2) C. proc. civ., depunând la dosar doar obiecţiunile sale la raportul întocmit. De asemenea, răspunsul la aceste obiecţiuni a fost depus la dosar cu respectarea dispoziţiilor art. 209 alin. (1) C. proc. civ., părţile având posibilitatea să ia cunoştinţă de conţinutul acestuia, iar cererea privind examinarea unor completări la obiecţiunile depuse anterior a fost respinsă în mod justificat de Instanţă raportat la aspectele învederate, după punerea lor în discuţia părţilor.
Pe fondul cauzei, prima Instanţă a concluzionat în mod corect, prin prisma probatoriului administrat şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, că reclamanta a fost vătămată într-un drept al său recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termenul legal a cererii de acordare a autorizaţiilor de rezervă, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004, fiind îndreptăţită, conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 18 alin. (3), din aceeaşi lege, a pretinde şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului raportat la faptul generator, s-a stabilit în mod corect că acesta nu poate reprezenta altceva decât venitul net ce ar fi fost realizat de către societatea reclamantă pe tot parcursul anului 2005, dacă s-ar fi folosit de toate cele 4 autorizaţii C.E.M.T., în condiţiile în care Ordinul M.C.T. nr. 1655 din 5 octombrie 2005, invocat de pârâtul - recurent, vizează numai autorizaţiile C.E.M.T. pentru anul 2006, neputându-se aplica, avându-se în vedere principiul „tempus regit actum" perioadei anterioare emiterii sale, fiind estimat prin expertiza contabilă efectuată în cauză la suma de 343.000 euro.
Concluziile expertizei contabile au fost însuşite de societatea reclamantă, iar pretenţiile acesteia de a se adăuga venitului net astfel determinat (prin scăderea cheltuielilor efective aferente fiecărui traseu, la care a făcut referire pârâtul - recurent, din încasările pentru cursa luată în considerare) suma de 58.500 euro, reprezentând contravaloarea unor autorizaţii cumpărate şi valabile pentru cursele de Ungaria, sunt nejustificate neavând suport legal.
Abstracţie făcând de acest considerent, se impune şi precizarea că pretenţiile materiale ale reclamantei indicate în cererea precizatoare, au vizat numai venitul net ce ar fi fost realizat dacă s-ar fi folosit autorizaţiile C.E.M.T. solicitate, iar la termenul din 9 ianuarie 2007 când s-a judecat cauza în fond, reprezentantul acesteia a solicitat doar recuperarea prejudiciului prin omologarea raportului de expertiză, care l-a estimat la suma de 342.000 euro, justificând diferenţa faţă de suma solicitată iniţial prin faptul că la data formulării acţiunii reclamantei a dispus de date parţiale privind rezultatul financiar al anului 2005.
Sentinţa atacată este dată, însă, cu aplicarea greşită a legii sub aspectul limitării cuantumului despăgubirilor materiale acordate reclamantei la suma de 242.400 euro, solicitată prin cererea formulată la data de 7 martie 2006.
În conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii, aceasta nu se socoteşte modificată şi nu se va acorda termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în Instanţă.
Rezultă din aceste prevederi legale că cererea de majorare a câtimii obiectului acţiunii poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, prin declaraţie verbală, consemnată în încheierea de şedinţă, fără a fi necesar consimţământul pârâtului chiar dacă este formulată ulterior termenului considerat prima zi de înfăţişare, întrucât nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată.
Din menţiunile încheierii de şedinţă din 9 ianuarie 2007, parte integrantă a hotărârii atacate, rezultă că anterior închiderii dezbaterilor reprezentantul societăţii reclamantei a solicitat recuperarea prejudiciului şi omologarea raportului de expertiză ceea ce echivalează, evident, în condiţiile în care acesta nu posedă studii juridice, cu o majorare a câtimii obiectului cererii, făcută în condiţiile legii.
Reţinând aşadar, în mod greşit, că o atare cerere a fost formulată numai prin concluziile scrise depuse ulterior închiderii dezbaterilor, prima Instanţă a nesocotit dispoziţiile procedurale anterior arătate, limitând în mod nejustificat cuantumul despăgubirilor acordate la suma iniţial solicitată, deşi a apreciat ca fiind corect stabilit cuantumul prejudiciului prin expertiza contabilă efectuată în cauză.
Prin urmare, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3), coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului M.T.C.T. şi va admite recursul reclamantei SC O. SA Bucureşti, modificând în parte hotărârea atacată în sensul obligării acestui pârât la plata sumei de 342.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.T.C.T., împotriva sentinţei civile nr. 343 din 2 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de SC O.SA Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că obligă pârâtul M.T.C.T. la plata către reclamantă a sumei de 342.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale, în loc de 242.400 euro.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2734/2007. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2738/2007. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
