ICCJ. Decizia nr. 2983/2007. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2983/2007
Dosar nr. 6946/2/2006
Şedinţa publică din 12 iunie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta F.S.L.Î. a chemat în judecată C.N.P.A.D.A.S. (denumită în continuare C.N.P.A.S.) şi pe preşedintele acesteia - M.C.Ş., solicitând Instanţei să dispună obligarea pârâţilor la emiterea unei decizii prin care, în considerarea art. 105 alin. (2) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, să stabilească în favoarea personalului didactic de predare şi auxiliar, care are calitatea de membru al federaţiei, dreptul la compensarea de la bugetul asigurărilor sociale a 50% din valoarea transportului, cazării, mesei şi tratamentului în spaţiile de tratament proprietatea C.N.P.A.S. şi în cele contractate de Casă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin adresa din 31 mai 2006, a solicitat C.N.P.A.S. emiterea unei decizii pentru recunoaşterea drepturilor prevăzute de art. 105 alin. (2) din Legea nr. 128/1997, iar pârâta, prin adresa din 29 iunie 2006, i-a comunicat faptul că solicitarea este neîntemeiată în raport cu prevederile Legii nr. 380/2005 privind bugetul asigurărilor sociale de sănătate pe anul 2006 şi cele ale Legii nr. 19/2000, precum şi faţă de Decizia nr. 187 din 24 martie 2006 emisă de preşedintele C.N.P.A.S.
Reclamanta susţine că adresa de răspuns reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 78 din 11 ianuarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei F.S.L.Î., reţinând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, întrucât, pe de o parte, prin Decizia nr. 187 din 24 martie 2006 emisă de preşedintele C.N.P.A.S. (Cap. II lit. n) din Criteriile prevăzute în anexă) a fost stabilită contribuţia individuală de 50% din preţul biletului de tratament balnear, în considerarea art. 105 alin. (2) din Legea nr. 128/1997, iar, pe de altă parte, Legea nr. 380/2005 nu prevede compensarea cheltuielilor de transport din bugetul asigurărilor sociale de sănătate, compensare care poate fi acordată din alte fonduri.
Împotriva sentinţei civile nr. 78 din 11 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta F.S.L.Î., solicitând modificarea în totalitate a acesteia şi, pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitându-se totodată examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., prin prisma dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 105 alin. (2) din Legea nr. 128/1997, art. 109 alin. (1) lit. e) şi art. 117 alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 19/2000, art. 16, 62 şi 65 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, art. 5 din Legea nr. 500/2002, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, art. 12 lit. a) şi art. 16 din HG nr. 13/2004.
Dezvoltând motivele de recurs, recurenta a susţinut, în esenţă, după prezentarea istoricului cauzei şi reiterarea tuturor aspectelor de fond invocate în faţa primei Instanţe, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din Legea nr. 128/1997, fără a ţine seama de caracterul special al acestei legi în raport cu Legea nr. 19/2000 şi de faptul că aceste dispoziţii legale nu au fost abrogate în mod expres, concluzionându-se în mod greşit că răspunsul primit la cererea sa nu reprezintă un refuz nejustificat.
De asemenea, fără să motiveze în fapt şi în drept caracterul general al legii nr. 128/1997 în raport de Legea nr. 19/2000 şi Legea nr. 380/2005, Instanţa de Fond nu a ţinut cont nici de prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) şi ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care prevăd dreptul persoanei vătămate într-un drept recunoscut de lege prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de a se adresa Instanţei de contencios administrativ, evident fiind că pârâta şi-a exercitat abuziv dreptul de apreciere, ceea ce reprezintă un exces de putere din partea acestui organ de specialitate al administraţiei publice centrale.
În mod eronat, mai susţine recurenta, Instanţa de Fond a reţinut că prin Decizia nr. 187 din 24 martie 2006 i-au fost recunoscute o parte din pretenţii, întrucât faptul că personalul didactic beneficiază, în baza acestei decizii, de bilete de tratament nu echivalează cu acordarea dreptului de compensare de la bugetul asigurărilor sociale a 50% din valoarea transportului, a cazării, a mesei şi a tratamentului în spaţiile de tratament proprietatea C.N.P.A.S. şi în cele contractate de aceasta, tratamentul balnear având forma unui ajutor în natură, în timp ce compensaţia în bani reglementată de art. 105 alin. (2) din Legea nr. 128/1997 are o altă natură juridică, fiind valorică.
Hotărârea a mai fost criticată şi sub aspectul greşitei reţineri a posibilităţii acordării acestei compensări din alte fonduri şi a pretinsei adoptări a soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Preşedintelui C.N.P.A.S. cu aplicarea greşită a legii, respectiv fără a se ţine seama de faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 lit. a) din Statutul C.N.P.A.S., acesta are printre alte atribuţii şi pe aceea de a asigura coordonarea sistemului public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, fiind abilitat, conform art. 16, să emită decizii.
S-a mai imputat primei Instanţe şi faptul că nu şi-a exercitat rolul activ prevăzut expres de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prin aceea că nu a ţinut cont de toate actele depuse la dosar, din considerente nerezultând, de altfel, nici motivele de fapt şi de drept pentru care au fost respinse o serie dintre susţinerile reclamantei.
F.S.Î.S.H. a formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie în interesul recurentei, solicitând admiterea recursului pentru aceleaşi considerente, cerere admisă în principiu în şedinţa din 12 iunie 2007, în condiţiile dispoziţiilor art. 52 cu referire la art. 51 C. proc. civ.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta - recurenta F.S.L.Î. şi cererea de intervenţie accesorie formulată de F.S.Î.S.H. sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea Instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus Instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aceasta nu înseamnă însă că Instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5, impunând doar la cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca acestea să nu fie contradictorii sau străine de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă, astfel încât motivul de nelegalitate prevăzut de acest text de lege nu poate fi reţinut.
Hotărârea atacată este dată, totodată, cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile în materie, astfel încât nu este incident în speţă nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă.
Astfel, în conformitate cu teza finală a art. 8 din Legea nr. 554/2004 care stabileşte obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ, se poate adresa Instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
În înţelesul legii contenciosului administrativ, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere implică, potrivit art. 2 lit. h) exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu soluţiona cererea.
Excesul de putere este definit prin art. 2 lit. m) din aceeaşi lege ca fiind exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.
Rezultă din aceste prevederi legale că admisibilitatea acţiunii într-o atare situaţie este condiţionată de existenţa unui refuz explicit de rezolvare a unei cereri care să fie exprimat cu exces de putere, adică cu depăşirea limitelor dreptului de apreciere al autorităţilor administraţiei publice.
Prin urmare, nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal, în mod subiectiv, prin raportare la drepturi ale persoanelor fizice şi juridice.
În ceea ce priveşte formă de manifestare a refuzului, trebuie precizat faptul că soluţionarea unei cereri în defavoarea petiţionarului sau contrar aşteptărilor sale nu reprezintă, automat, un refuz nejustificat, acest caracter putând fi reţinut numai prin raportare la legislaţia existenţă, cu care refuzul trebuie să fie în contradicţie.
În speţă, reclamanta a solicitat obligarea C.N.P.A.S. şi a preşedintelui acesteia la emiterea unei decizii prin care să se stabilească în favoarea personalului didactic de predare şi didactic auxiliar dreptul la compensarea de la bugetul asigurărilor sociale a 50% din valoarea transportului, a cazării, a mesei şi a tratamentului în spaţiile de tratament proprietatea C.N.P.A.S. şi în cele de contractate de aceasta, în conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările şi completările ulterioare.
Or, nici unul din actele normative invocate de recurentă nu instituie în sarcina pârâtei obligaţia de a emite o atare decizie şi nici nu condiţionează valorificarea dreptului stabilit prin art. 105 alin. (2) din Legea nr. 128/1997 de existenţa unui astfel de act administrativ, situaţie în care reţinerea caracterului nejustificat al pretinsului refuz practicat de pârâtă este exclusă.
Potrivit art. 117 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, numai criteriile pe baza cărora se acordă biletele pentru tratament balnear, precum şi nivelul cotei de participare individuală a asiguraţilor se aprobă anual de C.N.P.A.S., obligaţie îndeplinită prin emiterea Deciziei nr. 187 din 24 martie 2006, a cărei legalitate nu a fost supusă controlului judecătoresc al Instanţei de contencios administrativ.
Nefondate sunt şi criticile recurentei referitoare la nelegalitatea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a preşedintelui C.N.P.A.S., adoptată prin încheierea din 9 noiembrie 2006, întrucât legitimarea procesuală specială a persoanelor fizice care au contribuit la emiterea actului sau la pretinsul refuz nejustificat este reglementată prin art. 16 din Legea nr. 554/2004 numai pentru ipoteza în care se solicită şi plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, ori pentru întârziere, cum corect a reţinut prima Instanţă.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, aceeaşi soluţie impunându-se, în fond, asupra cererii de intervenţie accesorie formulată de F.S.Î.S.H.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de F.S.L.Î. împotriva sentinţei civile nr. 78 din 11 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de F.S.Î.S.H.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2979/2007. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2985/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
