ICCJ. Decizia nr. 3076/2007. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3076/2007
Dosar nr. 2066/42/2004
Şedinţa publică din 14 iunie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 266 din 22 decembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în Dosarul nr. 2065/2004, a fost admisă acţiunea formulată de SC G.I. SRL Ploieşti în contradictoriu cu D.G.F.P. Prahova şi A.N.A.F., fiind anulată Decizia nr. 98 din 7 aprilie 2004 emisă de A.N.A.F. şi procesul - verbal de control din 30 septembrie 2003 întocmit de D.C.F. din cadrul D.G.F.P. Prahova. A fost exonerată reclamanta de plata sumei de 15.355.296.880 lei vechi reprezentând impozit pe profit şi T.V.A., precum şi majorări şi penalităţi de întârziere aferente acestora.
Au fost obligate pârâtele la 1.509 lei noi cheltuieli de judecată către reclamantă.
Prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 31 ianuarie 2007, Instanţa a admis în parte cererea de îndreptare, în sensul obligării pârâtelor la 6.009 RON, în loc de 1.509 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Instanţa a reţinut, în fapt, că în urma controlului fiscal s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale de 15.335.298.880 lei reprezentând impozit pe profit şi T.V.A., cu majorările şi penalităţile de întârziere aferente, deoarece reclamanta nu a desfăşurat operaţiuni de producţie de soft care să beneficieze de cota zero de T.V.A. cu drept de deducere pentru veniturile realizate şi încasate de la o firmă canadiană şi nici de reducerea de impozit pe profit prin aplicarea cotei de 5% pentru veniturile din export; că organele de control au stabilit că firma din Canada, R.C.L., nu există, nefiind înregistrată, astfel încât impozitul pe profit pentru perioada 2000 - 2003 a fost recalculat în cota de 25% (în loc de 5%), iar T.V.A. recalculată în cota de 19% (în loc de 0%).
Instanţa de Fond, pe baza Rezoluţiei nr. 16/P/2004 din 10 octombrie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a raportului de expertiză T.N. din Dosarul nr. 54/2004 al I.P.J. Prahova şi a raportului de expertiză contabilă N., dispus în cauza de faţă, a stabilit în fapt că reclamanta, în perioada iulie 2000 - iunie 2003, a prestat activitatea de transmitere de date şi export soft pe suport internet către firma canadiană R.C.L., în baza contractului din 20 iulie 2000, firma fiind legal înregistrată în provincia Quebec.
Prin urmare, a constatat Instanţa că reclamanta a calculat corect atât cota zero de T.V.A. conform art. 17 alin. (1) pct. B din OUG nr. 17/2000, cât şi pe cea de 5% la impozitul pe profit, întrucât veniturile proveneau din export.
În privinţa T.V.A., a statuat Instanţa că aplicarea cotei zero nu este condiţionată de locul unde sunt prestate serviciile, cum greşit a considerat organul de control.
A statuat Instanţa că Normele de aplicare a OUG nr. 17/2000 privind T.V.A. stabilesc un principiu al teritorialităţii atunci când se referă la locul unde se consideră a fi prestate serviciile, dar nu se referă nicidecum la aplicarea art. 17 alin. (1) lit. B din ordonanţă.
În fine, pe baza expertizei efectuate în cauză, Instanţa a constatat că reclamanta a prestat din România, servicii de telecomunicaţii internaţionale către firma din Canada, aşadar o activitate de export prestări servicii, astfel încât are dreptul la ambele facilităţi: cota zero de T.V.A. (în loc de cota generală de 19%) şi cota de 5% de impozit pe profit (în loc de cota generală de 25%).
Admiţând în parte cererea de îndreptare a erorii materiale, Instanţa de Fond a reţinut că suma reprezentând cheltuieli de judecată a fost greşit stabilită, întrucât din factura din 2006 rezultă 4.500 RON, dar nu există ordine de plată care să dovedească suma de 10.509 RON, cum a pretins reclamanta în cererea de îndreptare.
I. Împotriva sentinţei a formulat în terme recurs în cauza de faţă A.N.A.F., prin mandatara sa D.G.F.P. Prahova, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.
1. În motivarea cererii, recurenta critică sentinţa întrucât a preluat în totalitate concluziile expertizei efectuate în cauză.
Susţine recurentei că D.G.P.L.V.B.G.C. a obţinut informaţii conform cărora nu există în Canada o societate cu numele celei cu care reclamanta a pretins că a avut relaţii de export şi că o asemenea societate nu a fost înregistrată vreodată în Canada.
Consideră recurenta că informaţiile Ambasadei Canadei din România, astfel cum sunt redactate nu probează că societatea aceea ar exista, iar expertul când o consideră existentă, nu arată pe ce argumente se bazează.
2. Critică recurenta opinia Instanţei că reclamanta beneficiază de cota zero de T.V.A., ca fiind bazată doar pe concluziile expertizei, dar nefiind argumentată în fapt şi în drept pe baza probelor din dosar.
3. Solicită recurenta ca în recurs să fie luate în considerare înscrisurile pe care le depune şi cu privire la care face următoarele precizări:
- la data de 19 iulie 2002, organele de control din cadrul D.G.F.P. Prahova au stabilit prin procesul - verbal întocmit cu ocazia verificării efectuate la sediul reclamantei, că aceasta nu poate beneficia de cota zero de T.V.A., întrucât activitatea desfăşurată de ea, nu reprezintă producţie soft, ci o activitate ce poate fi caracterizată ca rutare a unor convorbiri telefonice internaţionale către posturi telefonice interne;
- după parcurgerea căilor administrative de atac prevăzute de legislaţia în vigoare în aceea perioadă, OG nr. 13/2001, cauza a format obiectul Dosarului nr. 12408/2002 soluţionat de Tribunalul Prahova. Acesta a pronunţat sentinţa civilă nr. 2201 din 17 iunie 2003 prin care a respins acţiunea ca neîntemeiată, sentinţă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 3622 din 12 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti.
Recursul nu se fondează.
1. Schimbarea cotelor de T.V.A. şi impozit pe profit de la cele de favoare, cuvenite pentru activitatea de export, la cele generale a fost făcută de organul de control pe baza unui element nou esenţial: că societatea comercială parteneră în raportul comercial de export nu există, nefiind niciodată înregistrată în Canada. Acest fapt s–a stabilit pe baza unei proceduri de „Schimb de informaţii" pe temeiul art. 25 din Convenţia dintre România şi Canada de evitare a dublei impuneri.
Reclamanta a produs ca probă, în combaterea acestui act, un „Certificat de existenţă" emis de o autoritate canadiană din domeniul industriei, conform căruia R.C.L. există şi nu a fost dizolvată în perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2003. Actul este certificat de D.A.E. al Canadei, iar asupra verificării autenticităţii sale, autorităţile fiscale pârâte nu au deschis nici o procedură (inclusiv înscrierea în fals prevăzută de dispoziţiile art. 183 C. proc. civ.).
Aşa fiind, Instanţa de Fond s-a aflat în situaţia de a stabili existenţa părţii contractante cu reclamanta comparând cele două surse aflate în vădită contradicţie.
Este incontestabil, în speţă, că veniturile înregistrate de reclamantă (şi în raport cu care s-au calculat atât T.V.A. cât şi impozitul pe profit) sunt reale şi că ele provin de la un beneficiar extern. Ele au fost legal înregistrate în contabilitatea reclamantei.
Aşadar, dacă raportul juridic comercial de export este real, Instanţa de Fond nu putea să dea prevalenţă decât actului care atestă existenţa societăţii care reprezintă partenerul comercial extern în acest raport juridic.
2. Şi în privinţa naturii serviciilor prestate la export de către reclamantă, Instanţa de Fond a avut de evaluat două opinii contrarii. Pe de o parte a fost raportul i.G.C.T.I. conform căruia operaţiunile din aprilie 2002 au reprezentat doar „rutarea unor convorbiri telefonice internaţionale către posturi telefonice interne", iar nu operaţiuni de producţie soft.
Pe de altă parte, a fost raportul de expertiză tehnică, efectuat în Dosarul nr. 54/2004 al I.P.J. Prahova, conform căruia activitatea prestată de reclamantă este una de date pe suport de internet prin care reclamanta „primeşte spre prelucrare de la parteneri din România informaţii date care sunt procesate hard - soft şi transmise pe suport internet partenerului R.C.L. Quebec Canada".
Acelaşi raport, la cererea reprezentanţilor D.C.F. Prahova, atestă legătura directă dintre volumul mare al impulsurilor pentru posturile telefonice aparţinând reclamantei şi producţia de software.
Dar prima probă mai susmenţionată, folosită de autorităţile fiscale, se referă în mod expres la analiza situaţiei traficului efectuat de reclamantă în perioada 1 - 30 aprilie 2002, stabilind că „durata apelului mediu se încadrează în normele definite pentru apelul vocal, şi nu pentru apeluri de date". Raportul a fost întocmit la 27 septembrie 2002, la cererea D.G.F.P. Prahova, şi a fost revalorificat de aceasta la 30 septembrie 2003 la reverificarea perioadei iulie 2000 - aprilie 2002.
Astfel, pe baza unei analize a „duratei apelului mediu" pentru intervalul unei singure luni (aprilie 2002), actul de control ulterior stabileşte că societatea reclamantă nu a efectuat deloc producţie de software în perioada iunie 2000 - aprilie 2002, timp de aproape doi ani. Prin urmare, un asemenea raport limitat la o perioadă de lucru de o lună şi care nu conţine date tehnice suficiente privind condiţiile şi criteriile de măsurare nu putea fi luat în seamă.
3. În fine, recurenta invocă o prezumţie de lucru judecat în ceea ce priveşte natura activităţii desfăşurate de reclamantă, susţinând că printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a statuat că reclamanta nu poate beneficia de cota zero de T.V.A. pentru o activitate care este doar o „rutare a unor convorbiri telefonice internaţionale către posturi telefonice interne", iar nu o producţie software.
Sentinţa nr. 2201 din 17 iunie 2003 a Tribunalului Prahova, invocată în acest sens de recurentă, nu poate avea autoritate de lucru judecat în cauza de faţă în ceea ce priveşte natura activităţii reclamantei, deoarece ea are ca obiect analiza legalităţii unui act de control din iulie 2002 asupra unei cereri de rambursare a T.V.A. pentru lunile martie şi aprilie 2002, având ca temei juridic Raportul de control al I.G.C.T.I. analizat mai sus.
Se constată astfel că această probă, folosită pentru o perioadă fiscală foarte limitată şi valorificată în soluţionarea unei cereri de rambursare a T.V.A., este reiterată în speţă ca dovadă peremtorie a activităţii ilicite a reclamantei.
Or, raportul I.G.C.T.I. nu are valoare probatorie în cauză raportat fiind la expertiza tehnică efectuată în cursul cercetării penale (expert T.) şi coroborată fiind cu documentele care atestă existenţa raportului juridic comercial de export (producţie software) dintre cele două firme.
4. În fine, în legătură cu aceeaşi sentinţă, asupra locului prestării serviciilor, drept criteriu esenţial în stabilirea cotei zero de T.V.A., nu se poate reţine existenţa autorităţii de lucru judecat fiind vorba de două acte de constatare diferite, pentru perioade diferite.
Asupra problemei de fond însă, a cotei de T.V.A., Curtea constată că Instanţa de Fond a reţinut în mod corect că reclamanta a prestat din România servicii de telecomunicaţii internaţionale către beneficiarul din Canada. Conform art. 6 paragraful 45 pct. 6.1.3 din Regulamentul Telecomunicaţiilor Internaţionale: „dacă potrivit legislaţiei naţionale a unei ţări se stabileşte un impozit asupra sumelor facturate pentru serviciile internaţionale de telecomunicaţii, acest impozit va fi, de regulă, perceput numai pentru serviciile internaţionale de telecomunicaţii facturate clienţilor din acea ţară".
Aceste norme fac parte din dreptul intern prin ratificarea C.U.I.T. de către România, prin Legea nr. 76/1993 şi în virtutea art. 1 alin. (2) din Constituţia României. Aşadar, pentru prestarea acestor servicii de telecomunicaţii internaţionale sunt excluse impozitele de orice natură, inclusiv T.V.A.
Pe de altă parte, pentru determinarea corectă a cotei T.V.A. sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile art. 17 pct. B lit. (i) din OUG nr. 17/2000: „alte prestări de servicii efectuate de contribuabili cu sediul în România, contractate cu beneficiari din străinătate, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de B.N.R.". Acestea sunt dispoziţiile legale care stabilesc aplicarea în România a cotei zero de T.V.A. şi care nu se referă nicidecum la locul unde sunt prestate serviciile, aşa cum greşit a considerat autoritatea fiscală.
Textele din Normele de aplicare a OUG nr. 17/2000, la care s-a referit actul de control, vizează „locul unde se consideră a fi prestate serviciile" şi sunt date în aplicare art. 4 alin. (3) din ordonanţă, referitor la principiul teritorialităţii.
II. Împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale a formulat recurs în cauza de faţă reclamanta, arătând că prin admiterea în parte a cererii nu a fost îndreptată greşeala asupra cheltuielilor de judecată.
Recursul se fondează.
Instanţa de Fond, la stabilirea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, a considerat drept corectă suma de 1.509 RON acordată iniţial, la care a adiţionat 4.500 RON rezultaţi dintr-o factură aflată în dosarul de recurs la încheierea de suspendare din 17 noiembrie 2005, Dosar nr. 3880/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără legătură cu dosarul de fond.
În realitate, cererea de îndreptare preciza că suma totală solicitată drept cheltuieli de judecată la fond era de 10.509 RON, pe baza a două ordine de plată la R.B. SA Bucureşti. Ele se află în dosar la filele 179 şi 180 şi atestă plata sumelor de 5.250 RON şi 5.259 RON în total 10.509 RON reprezentând onorarii de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. a Judeţului Prahova în numele M.F.P. – A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 266 din 22 decembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de SC G.I. SRL Ploieşti împotriva încheierii din 31 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică încheierea atacată în sensul că admite cererea de îndreptare a erorii materiale ivite în sentinţa civilă nr. 266 din 22 decembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Dispune îndreptarea considerentelor şi dispozitivului sentinţei atacate în sensul că obligă pârâtele să-i plătească reclamantei suma de 10.509 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în loc de 1.509 RON cum din eroare s-a menţionat.
Obligă recurentele - pârâte D.G.F.P. Prahova şi A.N.A.F. să plătească recurentei - reclamante suma de 13.205 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2993/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3166/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
