ICCJ. Decizia nr. 3431/2007. Contencios. Anulare acte emise de autorităţile de reglementare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3431/2007
Dosar nr. 467/1/2006
Şedinţa publică din 19 septembrie 200.
‚
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1703 pronunţată la 19 octombrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei SC W.T. SRL Reşiţa, formulată în contradictoriu cu pârâta A.N.R.C. Bucureşti, acţiunea având ca obiect constatarea nelegalităţii şi netemeiniciei deciziei nr. 169 din 4 ianuarie 2005 emisă de pârâtă, desfiinţarea acesteia şi exonerarea sa de la plata tarifului de monitorizare stabilit în sumă de 59.075.324 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta-societate, fiind în categoria furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, din anul 2003, potrivit certificatului tip nr. 5364 din 17 iulie 2003 eliberat de A.N.R.C., îi sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 79/2002 aprobate cu modificări prin Legea nr. 591/2002, datorând tariful de monitorizare anual, calculat ca un procent din cifra de afaceri, norma specială, nefăcând distincţie între veniturile obţinute din diverse activităţi.
Împotrivaacestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC W.T. SRL Reşiţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., respectiv „instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia" şi „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Au fost invocate şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., instanţa urmând să examineze cauza sub toate aspectele întrucât hotărârea atacată nu poate fi atacată cu apel, astfel că recursul declarat nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În motivele de recurs formulate, recurenta reclamantă susţine că în conformitate cu OG nr. 79/2002, legea cadru în domeniu, tariful de monitorizare pretins de pârâta-intimată se datorează de către furnizorii de reţele şi de servicii de comunicaţii electronice, numai pentru activităţile efectiv desfăşurate în acest domeniu, or, instanţa de judecată printr-o interpretare eronată a textului de lege invocat cât şi a probelor administrate în cauză, probe din care rezultă structura cifrei de afaceri aferentă anului 2003, a stabilit că la calcularea tarifului de monitorizare anual trebuie avută în vedere întreaga cifră de afaceri a societăţii, indiferent de provenienţa veniturilor încasate.
Arată recurenta că deşi au solicitat proba cu o expertiză contabilă pentru dovedirea în concret a naturii activităţilor desfăşurate de societăţi, această probă le-a fost respinsă în mod nelegal, fapt pentru care la dosar au depus înscrisuri din care rezultă toate activităţile desfăşurate de societate în anul 2003, acestea neavând legătură cu domeniul supus monitorizării.
Mai precizează recurenta că la dosar există dovezi pe care instanţa nu le-a avut în vedere, în sensul că a fost înfiinţată o societate distinctă, având ca administrator un membru al familiei asociatului unic al societăţii reclamante, înfiinţată anume pentru desfăşurarea activităţii de comunicaţii electronice, care şi-a achitat tariful de monitorizare către pârâtă, calculat la cifra de afaceri a acestei societăţi nou înfiinţate.
Recurenta a solicitat admiterea recursului şi în principal casarea sentinţei şi trimiterea dosarului la instanţa de fond spre a se rejudeca acţiunea cu administrarea tuturor probelor propuse în apărare de reclamantă, iar în subsidiar modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii formulate, constatându-se că nu datorează suma pretinsă.
Pârâta-intimată A.N.R.C. Bucureşti a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate.
Cererea formulată la data de 27 septembrie 2006 de recurenta reclamantă, privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 47 şi art. 48 din OUG nr. 79/2002 cât şi a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost respinsă ca inadmisibilă de către instanţa de recurs prin încheierea de şedinţă din 22 noiembrie 2006, cu motivarea că art. 47 şi art. 48 din OUG nr. 79/2002 au fost abrogate de dispoziţiile art. II pct. 4 din Legea nr. 239/2005, dispoziţii ce au intrat în vigoare la data de 31 decembrie 2005, astfel că cele două articole de lege nu mai pot forma obiectul unor excepţii de neconstituţionalitate câtă vreme art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, cu modificările şi completările ulterioare precizează că legile sau ordonanţele precum şi unele dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţe pot face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate atâta timp cât acestea sunt în vigoare.
Cât priveşte prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, reţine instanţa de recurs, acestea se referă la procedura soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate, astfel că textul de lege invocat nu este determinant în judecarea şi soluţionarea cauzei şi nu are legătură cu litigiul dintre părţi.
Completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 327 din 28 mai 2007 a respins ca nefondat recursul declarat împotriva încheierii din 22 noiembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sSecţia de contencios administrativ şi fiscal.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin notificarea nr. 9347 din 3 iulie 2003, recurenta-reclamantă a precizat că intenţionează să furnizeze servicii de comunicaţii electronice destinate publicului începând cu data de 1 august 2008, astfel că i-a fost eliberat certificatul tip. nr. 5364 din 17 iulie 2003, care-i atestă calitatea de furnizor de servicii de comunicaţii electronice, începând cu această dată.
Potrivit deciziei preşedintelui A.N.R.C. nr. 1333/2003, persoanele care şi-au exprimat intenţia de a furniza servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, fiind autorizate în acest sens, au dobândit toate drepturile şi obligaţiile stabilite pentru furnizorii de servicii de comunicaţii electronice, dobândirea acestor drepturi şi obligaţi nefiind însă condiţionată de furnizarea efectivă a serviciilor pentru care furnizorii au fost autorizaţi, aşa cum în mod nejustificat susţine recurenta.
Conform prevederilor art. 47 alin. (1) din OUG nr. 79/2002, privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor aprobată şi completată prin Legea nr. 591/2002, „furnizorii de reţele şi servicii de comunicaţii electronice autorizaţi în condiţiile prezentei ordonanţe, datorează A.N.R.C. un tarif de monitorizare anual, calculat ca un procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor".
În ceea ce priveşte cifra de afaceri, legiuitorul a definit-o în art. 6 al art. 47 din OUG nr. 79/2002, ca fiind suma veniturilor realizate din vânzările de produse sau prestările de servicii efectuate de agentul economic în cursul unui exerciţiu financiar, această cifră vizând deci totalitatea veniturilor obţinute de agentul economic în cursul unui exerciţiu financiar.
Se observă deci că textul de lege nu face încă o distincţie între veniturile obţinute de agentul economic din furnizarea de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice şi veniturile obţinute din alte activităţi, la calcularea tarifului de monitorizare anual avându-se în vedere întreaga cifră de afaceri a operatorului economic, iar nu doar o parte din veniturile realizate de acesta şi anume cele realizate în calitate de furnizor de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice, cum iarăşi în mod nejustificat susţine recurenta printr-un alt motiv de recurs formulat.
Posibilitatea determinării tarifului de monitorizare în funcţie de veniturile obţinute din activităţi din domeniul, comunicaţiilor electronice, cu condiţia întocmirii unor evidenţe contabile separate care vor fi supuse auditării de către un auditor independent, a fost introdusă abia prin Legea nr. 239/2005, lege care nu operează în cauză pentru că s-ar înfrânge astfel principiul neretroactivităţii legii.
Critica formulată de recurentă în sensul că i-a fost încălcat dreptul la apărare pentru că nu i-a fost admisă proba cu expertiză contabilă şi nu au fost luate în seamă probele cu înscrisuri din care rezultă că nu a desfăşurat efectiv activităţi în furnizarea de reţele şi de servicii de comunicaţii, apare astfel ca neîntemeiată în condiţiile în care legislaţia aplicabilă în domeniu la momentul emiterii deciziei contestate, nu condiţiona plata tarifului de monitorizare de furnizarea efectivă a unor astfel de servicii, fiind suficientă dobândirea autorizaţiei, iar „cifra de afaceri" viza în final totalitatea veniturilor obţinute de agentul economic în cursul unui exerciţiu financiar.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute se constată că soluţia pronunţată de instanţa de fond prin care s-a reţinut că tariful anual de monitorizare datorat de reclamantă şi stabilit prin Decizia contestată, a fost corect calculat, este legală şi temeinică, astfel că în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul se priveşte ca nefondat şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC W.T. SRL Reşiţa împotriva sentinţei civile nr. 1703 din 19 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3425/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3435/2007. Contencios → |
|---|
