ICCJ. Decizia nr. 4209/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4209/2007
Dosar nr. 2707/3/2007
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a sub nr. 2707/3/2007, reclamanta M.A. a chemat în judecată în calitate de pârâte C.J.P. Gorj şi C.N.P.A.D.A.S., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora la plata sumelor ce reprezintă prima de concediu pe anii 2001-2004 actualizată cu indicele de inflaţie, până la data plăţii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 1457/28 februarie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 raportat la calitatea de instituţie publică a pârâtei C.N.P.D.A.S.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1123 din 25 aprilie 2007 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.N.P.A.D.A.S. Bucureşti, respingând acţiunea faţă de această pârâtă.
Totodată, a admis acţiunea reclamantei faţă de pârâta C.J.P. Gorj, obligând pârâta să plătească reclamantei drepturile băneşti reprezentând prima de concediu pentru anii 2001 – 2004 actualizate de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective, cu indicele de inflaţie.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia, iar, pe de altă parte, că a fost întrerupt cursul prescripţiei chiar prin lege, aceasta constituind un caz de forţă majoră ce a împiedicat reclamanta să formuleze acţiune.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta C.J.P. Gorj criticând-o pentru netemeinicie, dar fără a-şi structura motivele de recurs potrivit dispoziţiilor art. 302 şi art. 304 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004. Se susţine, în esenţă, că plata primei de concediu a fost suspendată succesiv în perioada 2001 – 2005 prin legile bugetului de stat şi este inadmisibilă o reintrare în vigoare a dispoziţiei afectată de suspendare pentru că aceasta a fost în continuare suspendată prin legea bugetului pentru anul 2006, iar pentru perioada 2001 – 2003 intervine prescripţia dreptului material la acţiune, conform art. 7 şi 8 din Decretul nr. 157/1958.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate şi apărările formulate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată (M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004), precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată (M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2002, 2003 şi 2004.
Chiar în ipoteza în care nu ar exista prevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu se poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia în forma anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.P.A.D.O.L.F..
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar un drept lipsit de conţinut, redus la nudum iu, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
În plus, Înalta Curte reţine că este necontestat că intimatei - reclamante i se vor calcula drepturile privind prima de concediu, raportat nu doar la perioada solicitată dar şi la perioada cât a fost efectiv funcţionar public.
Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei fiind la rândul său suspendat.
Prin urmare, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, deplin şi corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta C.J.P. Gorj împotriva sentinţei civile nr. 1123 din 25 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4202/2007. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4211/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
