ICCJ. Decizia nr. 4197/2007. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4197/2007
Dosar nr. 34700/2/2005
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 878 din 12 aprilie 2006, rejudecând cauza în fond, după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC B. SA Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii M.T.C.T., Primăria Municipiului Bucureşti, SC T.C.C. SA Bucureşti, biroul de carte funciară al sectorului 5 Bucureşti şi Oficiul de Cadastru, Geodezie şi Cartografie al Municipiului Bucureşti, precum şi cu intervenienta SC O.I.E.I. SRL Bucureşti.
Prin acţiune, reclamanta SC B. SA Bucureşti solicita anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 2 martie 1995, emis de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului pentru SC T.C.C. SA Bucureşti, a încheierii de întabulare din 27 noiembrie 2002 din Dosarul nr. 12807/2002 al Biroului de C.F. al Judecătoriei Sectorului 5, pentru imobilele din Calea Rahovei, emise de Oficiul de Cadastru, Geodezie şi Cartografie Bucureşti şi a certificatului nr. 1401/3682/14 septembrie 2001, emis de Primăria Municipiului Bucureşti - direcţia patrimoniu, evidenţa proprietăţii, cadastru cu privire la schimbarea adreselor poştale din Calea Rahovei.
Pentru a se pronunţa în sensul respingerii acţiunii, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, faţă de obiectul acesteia, astfel cum a fost modificat şi completat prin cererea depusă la 22 octombrie 2003, problema care se pune în cauză este aceea dacă certificatul de atestare a cărui anulare se solicită a fost eliberat cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile în materie, instanţa de contencios administrativ neputând face o comparare a celor două certificate, cel deţinut de reclamantă şi cel a cărui anulare se cere, în raport cu prevederile Legii nr. 15/1990 şi HG nr. 834/1991, această operaţiune fiind realizată, de altfel, de către instanţa de drept comun, prin sentinţa civilă nr. 1733/2005 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Cu privire la legalitatea actului a cărui anulare se solicită, instanţa de fond a reţinut că, la data înfiinţării SC T.C.C. S.A., titulară a certificatului de atestare, imobilele ce fac obiectul acestui act au fost în proprietatea Regiei Autonome de Construcţii „Carpaţi", prin a cărei reorganizare au luat fiinţă alte opt societăţi. De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, aşa cum rezultă din acte, aceste imobile erau necesare obiectului de activitate al societăţii respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 15/1990 şi art. 1 din HG nr. 834/1991.
La rândul său, Regia Autonomă de Construcţii şi Proiectare Carpaţi, care s-a înfiinţat prin HG nr. 1218/1990, a preluat întregul patrimoniu al fostului Trust de Antrepriză Generală Carpaţi şi al Institutului de Proiectare Carpaţi, iar potrivit art. 5 alin. l din Legea nr. 15/1990, dreptul de administrare asupra imobilelor în litigiu s-a transformat în drept de proprietate al Regiei Autonome de Construcţii.
Pe de altă parte, reţine instanţa de fond, reclamata nu a făcut dovada întrunirii condiţiilor cerute de HG nr. 834/1991, respectiv că imobilele în litigiu s-au aflat în patrimoniul său la data înfiinţării şi că acestea îi erau necesare desfăşurării activităţii, Decretul nr. 26/1986, invocat în acest sens, nereferindu-se la imobilul în litigiu iar adresa emisă de Primăria Municipiului Bucureşti neputând fi calificată drept act de retransmitere în patrimoniul reclamantei a dreptului de administrare asupra bunului respectiv.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs reclamanta S.C. „BUCUR" S.A. Bucureşti şi intervenienta SC O.I.E.I. SRL Bucureşti, aceasta din urmă renunţând la judecată, prin cererea depusă la dosar la data de18 iulie 2006, motiv pentru care, în temeiul art. 246 C. proc. civ. Înalta Curte va lua act de actul de dispoziţie al acesteia.
Prin recursul său, reclamanta SC B. SA, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ. a solicitat modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii sale astfel cum a fost completată.
Recurenta şi-a grupat criticile formulate în trei motive de recurs astfel:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată este în contradicţie cu considerentele hotărâri pronunţate. Instanţa a fost învestită cu cercetarea legalităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 2 martie 1995 emis de M.L.P.A.T. pentru SC T.C.C. SA, iar nu cu o acţiune în revendicare, deci, nu putea proceda la compararea titlurilor şi, implicit, la cercetarea legalităţii altui certificat de atestare a dreptului de proprietate, respectiv cel emis în beneficiul recurentei.
2. Au fost aplicate greşit prevederile HG nr. 834/1991, în sensul că s-au examinat condiţiile de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al SC B. SA Considerentul instanţei de fond referitor la faptul că Decretul nr. 26/1986 nu se referă la imobilul în litigiu este eronat, întrucât în Anexa acestui decret, la poziţia nr. 121, acesta se regăseşte sub denumirea „Depozit alimentar general" în Calea Rahovei.
Prin acest decret s-a transferat pe o perioadă determinată doar dreptul de dispoziţie asupra spaţiilor deţinute de stat, nu şi dreptul de proprietate. Dovada acestui fapt o constituie adresa din 6 februarie 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti care comunică faptul aprobării „retransferării" către I.C.R.A. Bucureşti a spaţiilor din Calea Rahovei, sector 5. Ulterior, prin procesul verbal din 3 aprilie 1990 încheiat între Antrepriza nr. 2 Carpaţi şi I.C.R.A. Bucureşti s-a consemnat faptul predării efective a „magaziei A şi liniei CF".
Conchizând, recurenta arată că terenul în suprafaţă de 16.389 mp pe care se află construit depozitul Rahova este proprietatea sa şi se află în patrimoniul societăţii, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 31 martie 1994, eliberat de M.C. Dreptul de proprietate asupra terenului a fost întabulat conform încheierii nr. 4171/21, pronunţată de biroul carte funciară al Judecătoriei Sectorului 5, deschizându-se cartea funciară nedefinitivă nr. 13177, iar dreptul de proprietate asupra construcţiilor a fost întabulat în baza Deciziei civile nr. 19/A din 6 februarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
3. Instanţa de fond nu a observat că titlul reclamantei a fost legal emis şi nefiind contestat până acum trebuie considerat ca fiind un act absolut valabil.
Acest titlu este anterior celui de care se prevalează SC T.C.C. SA, ceea ce înseamnă că certificatul de atestare a dreptului de proprietate în litigiu este nelegal.
Mai mult, acesta a fost înscris în cartea funciară pe baza unei simple declaraţii notariale de numerotare a adresei imobilelor, intimata SC T.C.C. SA obţinând numere poştale noi pentru parcelele din Calea Rahovei, efectuând şi întabulareala Judecătoria Sectorului 5, conform încheierii de întabulare din 27 noiembrie 2002. În fine, recurenta mai arată că sentinţa civilă nr. 1733/2005 a Judecătoriei Sectorului 5, la care s-a referit instanţa de fond a fost desfiinţată în apel.
În recurs au formulat întâmpinări intimaţii SC T.C.C. SA, M.T.C.T. şi SC O.I.I.E. SRL, solicitând, cu argumente similare, respingerea recursului ca nefondat.
Intimaţii au susţinut că instanţa de fond s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut, verificând condiţiile legale în care a fost emis de către M.L.P.A.T. certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Recurenta - reclamantă nu deţine nici un document care să ateste că imobilele vizate de certificatul de atestare a dreptului de proprietate menţionat s-au aflat în patrimoniul său la data înfiinţării sale, prin HG nr. 1040/1990, ori că imobilele i-ar fi fost necesare desfăşurării activităţii.
Nici Decretul nr. 26/1986 şi nici adresa din 6 februarie 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti, invocate de recurentă nu pot conduce la o altă concluzie. Cât priveşte decretul, intimaţii susţin că acesta viza un depozit alimentar în suprafaţă de 5,2 ha, care a fost trecut la dispoziţia Comitetului executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti nemaifiind necesar desfăşurării activităţii I.C.R.A. Bucureşti, iar adresa primăriei nu îndeplineşte cerinţele stipulate în art. 1 lit. b) şi art. 2 din Decretul nr. 409/1955, astfel încât nu poate constitui titlu valabil pentru terenul pentru care s-a emis ulterior de către Ministerul Comerţului certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în beneficiul recurentei.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs reţinute, a apărărilor cuprinse în întâmpinări, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Instanţa de fond a stabilit corect că este învestită cu o acţiune ce are ca obiect anularea unui act administrativ de autoritate individual, respectiv cu examinarea, în temeiul art. 1 şi art. 11 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data formulării cererii, a condiţiilor legale în care a fost emis de către M.L.P.A.T. certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 2 martie 1995, pentru pârâta SC C. SA.
Constatând că reclamanta exhibă la rândul ei un titlu de proprietate ce constă tot într-un certificat de atestare a dreptului de proprietate, instanţa de fond a reţinut, după cum s-a expus de altfel în preambulul prezentelor considerente, că instanţa de contencios administrativ nu este competentă să procedeze la compararea titlurilor părţilor.
Totuşi, instanţa de fond a fost obligată să examineze şi titlul prezentat de societatea reclamantă, întrucât, pentru a se legitima procesual într-o acţiune în contencios administrativ aceasta trebuia să probeze dreptul ori interesul vătămat (art. 1 din Legea nr. 29/1990). Or, tocmai dreptul de proprietate fusese indicat în cererea de chemare în judecată ca fiind dreptul vătămat.
2. Instanţa de fond a stabilit cu argumente convingătoare că intimata - pârâtă SC T.C.C. SA îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 1 din HG nr. 834/1991, astfel că actul administrativ în litigiu este legal.
Potrivit art. 1 din actul normativ menţionat: „terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, …". Din probele administrate a rezultat că imobilul în dispută se afla, la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în administrarea SC T.C.C. SA şi era necesar obiectului său de activitate, situaţie în care cerinţele legii erau îndeplinite.
În concret, Înalta Curte reţine următoarea succesiune a faptelor şi actelor juridice:
Anterior apariţiei Legii nr. 15/1990, unităţile economice de stat dobândeau un drept de administrare directă asupra bunurilor ce le erau atribuite, drept real, opozabil erga omnes, mai puţin faţă de stat, care păstra atributul dispoziţiei juridice, în virtutea căruia putea proceda la redistribuiri ulterioare către alte entităţi juridice a bunurilor date în administrare.
În acea epocă, regimul juridic al transmiterii în administrare a bunurilor proprietatea statului între entităţile juridice de stat era stabilit prin Decretul Consiliului de Stat nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului.
Prin Legea nr. 15 din 7 august 1990, unităţile economice de stat s-au reorganizat în regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat iar bunurile care existau în patrimoniul unităţilor economice socialiste de stat cu titlu de drept de administrare directă au trecut în patrimoniul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării, cu titlu de drept de proprietate.
Articolul 5 din acest act normativ prevede că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, iar art. 20 alin. (2) din aceeaşi lege stabileşte că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.
HG nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat a fost adoptată tocmai în aplicarea Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, respectiv a art. 19 şi 20 din lege.
Prin Ordinul ministrului comerţului exterior şi al cooperării economice internaţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1984 s-au transmis, în baza cererii de transfer din data de 9 ianuarie 1984 din administrarea M.C.E.C.E.I., în administrarea Oficiului Economic Central – Carpaţi, Trustul de Construcţii, mijloace fixe în valoare de 4.187.699 lei, şi anume 5 magazii de mărfuri, birou rampă, împrejmuiri zidărie, bazin şi rastel apă, care au fost predate conform procesului-verbal încheiat la data de 8 februarie 1984, pentru a fi folosite de Întreprinderea Şantier Casa Republicii în vederea organizării de şantier.
Aceste spaţii erau situate în Str. Calea Rahovei, sector 5, după cum rezultă din adresa din 7 decembrie 1985 emisă de M.C.E.C.E.I. către Trustul de Construcţii Carpaţi – Şantierul Casa Poporului.
Prin Ordinul ministrului comerţului exterior şi al cooperării economice internaţionale nr. 1 din 18 ianuarie 1986 s-a mai transmis de la acest minister la Trustul Antrepriză Generală Carpaţi, Antrepriza Casa Republicii şi dreptul de administrare directă asupra mijloacelor fixe în valoare de 8.377.247 lei, predate conform procesului verbal de predare-primire din 17 ianuarie 1986, respectiv: casă expoziţii, staţie de gaze, împrejmuire din lemn cu soclu de zidărie, magazie de mărfuri, clădiri cu destinaţie de birouri şi locuinţe, împrejmuire fier beton, corp de gardă.
Regia Autonomă de Construcţii şi Proiectare Carpaţi s-a înfiinţat prin HG nr. 1218 din 21 noiembrie 1990, prin reorganizarea Trustului Antrepriză Generală Carpaţi şi a Institutului de Proiectare Carpaţi, având ca obiect de activitate proiectarea şi realizarea cu prioritate a lucrărilor de construcţii, instalaţii şi montaj a obiectivelor de interes naţional în ţară şi străinătate sau pe bază de contracte încheiate cu regii autonome, societăţi comerciale, persoane fizice şi juridice române şi străine.
În art. 5 din hotărâre se arată că patrimoniul R.A. Carpaţi se constituie prin preluarea patrimoniului Trustului de Antrepriză Generală Carpaţi şi a Institutului de Proiectări Carpaţi, pentru realizarea obiectului de activitate al regiei.
În perioada 22 noiembrie - 22 decembrie 1990 a fost inventariat patrimoniul regiei, la paginile 3 şi 4 din înscrisul intitulat „Situaţia imobilelor existente în patrimoniul Regiei autonome de construcţii şi proiectare Carpaţi", la obiectivul „Direcţia nr. 2 lucrări de bază" regăsindu-se construcţiile menţionate anterior din precum şi două terenuri, unul în suprafaţă de 57.400 mp („teren vamă") şi unul în suprafaţă de 32.000 mp („teren staţie montare").
Ulterior, prin HG nr. 553/15 septembrie 1992 privind înfiinţarea unor societăţi comerciale pe acţiuni prin reorganizarea R.A. Construcţii Carpaţi, s-a decis reorganizarea regiei, în sensul desfiinţării acesteia şi înfiinţării unor societăţi comerciale pe acţiuni care au preluat patrimoniul regiei. Printre cele opt societăţi comerciale nou înfiinţate se regăseşte şi SC T.C.C. SA.
Prin Protocolul încheiat la data de 26 iulie 1993 între cele opt societăţi comerciale cu privire la împărţirea suprafeţei de teren din Calea Rahovei s-a stabilit că societăţii SC T.C.C. SA revine un teren în suprafaţă de 788,70 mp, din terenul în suprafaţă totală de 57.724,80 mp. La delimitarea efectivă a terenurilor au fost avute în vedere măsurători topo.
În recursul de faţă nu se contestă faptul că terenul în discuţie, situat în Calea Rahovei este unul şi acelaşi cu cel identificat în unele acte. De altfel, din adresa din 25 septembrie 2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti – direcţia patrimoniu, evidenţa proprietăţii, cadastru – serviciul nomenclatură urbană, rezultă că Str. Uranus, datorită restructurării zonei, începe în Calea 13 Septembrie şi se termină în Calea Rahovei; str. Uranus şi Calea Rahovei sunt artere distincte iar în evidenţele cadastrale întocmite în anul 1986, pe Str. Uranus ultimul nr. poştal este nr. 140 iar în prezent ultimul nr. poştal par atribuit este 148.
Această succesiune de acte juridice demonstrează că la data de 2 martie 1995, data emiterii actului administrativ: certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului de către Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, intimata - pârâtă SC T.C.C. SA avea în patrimoniu terenul în suprafaţă de 789 mp, respectiv terenul vizat de certificat.
Contrar celor reţinute în cele ce preced recurenta invocă două acte care i-ar justifica acţiunea în anulare şi, implicit, recursul, considerând că acestea au fost greşit interpretate de instanţa de fond.
Susţinerile recurentei sunt lipsite de fundament.
Astfel, prin Decretul nr. 26 din 23 ianuarie 1986 emis de Consiliul de Stat al fostei Republici Socialiste România au fost indisponibilizate şi trecute la dispoziţia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti spaţiile deţinute de bazele şi depozitele de aprovizionare şi bazele de producţie şi depozitare pentru construcţii prevăzute în lista anexă la decret, care urmau să fie utilizate în mod raţional pentru alte activităţi. Într-adevăr, printre spaţiile enumerate, la poziţia 21 din anexă se regăseşte depozitul alimentar general din Calea Rahovei, sector 5, în suprafaţă de 5,2 ha. Ulterior însă, antecesoarea recurentei, fosta I.C.R.A. (Întreprinderea Comerţului cu Ridicata pentru Produse Alimentare) a emis o adresă din 5 martie 1987, din care rezultă că spaţiul din Calea Rahovei nr. 196 a fost predat către A.G.C. – Antrepriza Casa Republicii care îşi desfăşura activitatea în vederea pregătirii materialelor destinate construirii Centrului Civic.
Prin urmare, chiar dacă în pofida reglementărilor existente în epocă, în special Decretul Consiliului de Stat nr. 409 din 8 septembrie 1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului, a Ordinelor nr. 1/1984 şi nr. 1/1986 ale ministrului comerţului exterior şi cooperării economice internaţionale, anterior menţionate, s-ar ajunge totuşi la concluzia că în perioada respectivă a exercitat un drept de administrare asupra imobilului în discuţie şi I.C.R.A., totuşi, odată cu dezvoltarea şantierului Casa Republicii şi Centrul Civic aceasta a fost nevoită să-l pună la dispoziţia Antreprizei Casa Republicii .
În plus, spre deosebire de intimata-pârâtă beneficiara actului administrativ contestat, recurenta-reclamantă nu clarifică prin înscrisuri situaţia juridică a imobilului de 5,2 ha menţionat în decret, din care doar pentru 16.389 mp i s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 24 iunie 1994.
Referitor la adresa din 6 decembrie 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti, secţia administraţie locală de stat, control şi secretariat, prin care i s-a comunicat fostei Întreprinderi I.C.R.A. Bucureşti că în şedinţa din 1 februarie 1990 Consiliul Administraţiei Locale P.M.B. a aprobat să fie retransferate acestei întreprinderi spaţiile din Calea Rahovei sector 5 şi la procesul - verbal încheiat ulterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de fond a concluzionat just în sensul că acestea nu pot avea drept efect retransmiterea în patrimoniul recurentei – reclamante a dreptului de administrare asupra imobilului.
Într-adevăr, potrivit art. 1 lit. b) din Decretul nr. 409/1955, în vigoare la acea dată, aplicabil operaţiunii juridice în discuţie, transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului între un sfat popular şi o unitate tutelată de o instituţie centrală de stat se face prin Decizia comitetului executiv al Sfatului Popular Regional, respectiv al Capitalei care deţinea bunurile, iar potrivit art. 2 din acelaşi act normativ transmiterea bunurilor potrivit art. 1 lit. a), b) şi c) se putea face „numai cu acceptarea instituţiei tutelare a unităţii" la care urmează a se transmite bunurile respective.
Or, recurenta nu a probat că o asemenea decizie există şi, prin urmare, nu are temei pentru a susţine că terenul în dispută s-a aflat din punct de vedere juridic în patrimoniul autoarei sale.
3. Critica expusă în cuprinsul acestui motiv de recurs vizează de fapt o comparare de titluri de proprietate, specifică acţiunii în revendicare, operaţiune pe care tocmai recurenta o imputa instanţei de fond. După cum chiar recurenta o afirmă în primul motiv de recurs, doar instanţa de drept comun este competentă să clarifice această chestiune.
Acest lucru s-a şi întâmplat prin sentinţa civilă nr. 165 din 1 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată ca urmare a admiterii apelului şi desfiinţării sentinţei civile nr. 1733/2005 a Judecătoriei Sectorului 5, pe motiv de necompetenţă materială a judecătoriei.
Tribunalul, prin sentinţa nedefinitivă menţionată, a admis acţiunea formulată de SC O.I.I.E. SRL (care a cumpărat terenul în discuţie de la SC T.C.C. SA prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 26 noiembrie 2002 la B.N.P. - M.E.) împotriva pârâtei SC B. SA pe care a obligat-o să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul, constatând că titlul SC O.I.I.E. SRL este preferabil.
Cât priveşte modalitatea prin care s-a realizat înscrierea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în litigiu în cartea funciară, aceasta, pe de o parte, excede cadrului procesual fixat prin Legea nr. 29/1990 şi, pe de altă parte, soluţia adoptată face de prisos examinarea susţinerilor recurentei.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de SC B. SA.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. recurenta - reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată făcute de intimata - pârâtă SC O.I.I.E. SRL în cuantum de 3.065,20 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Ia act de renunţarea la judecata recursului formulat de intervenienta SC O.I.I.E. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 878 din 12 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Respinge recursul formulat de SC B. SA Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţei civile, ca nefondat.
Obligă recurenta - reclamantă SC B. SA Bucureşti la plata sumei de 3.065,20 lei – cheltuieli de judecată către SC O.I.I.E. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4185/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4202/2007. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
