ICCJ. Decizia nr. 4211/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4211/2007
Dosar nr. 1253/36/2007
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Tulcea, reclamanţii N.P., N.A. şi B.P. au chemat în judecată pe pârâţii P.G., Primăria Municipiului Tulcea, C.L. Tulcea, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 5663 din 24 noiembrie 2004 emisă de Primarul Municipiului Tulcea.
În motivare au arătat că deţin cu chirie imobilul, iar contractul de închiriere este din 1954. În anul 2001 pârâtul G.P. s-a adresat cu notificare conform Legii nr. 10/2001 pentru a restitui în natură cota de 5/8 din imobilul teren şi cota de 5/8 din construcţie, cu motivarea că acest imobil a aparţinut bunicului său, conform unui act de vânzare - cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Judeţean Tulcea la 01 iulie 1946 şi actului de vânzare - cumpărare de drepturi succesorale transcris la tribunalul Tulcea nr. 2515/24 august 1946.
În mod nelegal s-a emis dispoziţie în favoarea acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 2472 din 04 octombrie 2005, Judecătoria Tulcea a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Tulcea.
Împotriva acestei soluţii au declarat recurs reclamanţii, iar prin Decizia nr. 622 din 02 decembrie 2005 Tribunalul Tulcea 1-a admis, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza primei instanţe spre rejudecare.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1501/2006 Judecătoria Tulcea a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.
S-a reţinut în considerente că actul atacat este unul administrativ, competenţa materială revine instanţei de contencios.
După declinare, tribunalul analizând obiectul cauzei, a constatat competenţa instanţei de drept comun, respectiv a Judecătoriei Tulcea cu următoare argumentare:
Obiectul acţiunii îl constituie constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 5663/24 noiembrie 2004 emisă de Primarul Municipiului Tulcea.
Reclamanţii, chiriaşi ai unei părţi din imobil, care au calitatea de terţi, nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptăţite şi care pot să atace dispoziţia conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţia emisă de primar nu are caracterul unui act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, ci a unui act civil.
Conform dispoziţiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie a persoanei după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Aceasta înseamnă că dispoziţia în cauză reprezintă un veritabil titlu de proprietate asupra imobilului retrocedat, iar nu un simplu instrument probator, cu caracter constatator, situaţie în care competenţa materială de soluţionare a acţiunii în nulitate promovată de reclamanţi, care invocă un drept propriu asupra aceluiaşi imobil, aparţine judecătoriei.
A fost înaintată cauza la Curtea de Apel Constanţa pentru soluţionare conflictului de competenţă ivit.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, iar prin sentinţa nr. 14/ CA din 3 mai 2007 a acestei instanţe a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii, cerere formulată de G.P. la 3 mai 2007 şi a stabilit că este competentă să judece cauza, Judecătoria Tulcea.
Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut că cererea de suspendare este nefondată.
Potrivit art. 244 pct. 1 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
În cauză s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale sus-citate, pentru că prezenta cauză are ca obiect un regulator de competenţă, iar cealaltă cauză are ca obiect o contestaţie în anulare împotriva deciziei Curţii de Apel rămase irevocabile.
Aşa fiind, a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii.
In ce priveşte soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Curtea a stabilit următoarele:
Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a prevăzut o procedură juridică derogatorie sub anumite aspecte de la procedurile judiciare comune.
Astfel, prin actul normativ menţionat, cât priveşte dispoziţiile ori deciziile emise de unităţile deţinătoare ale imobilelor preluate în mod abuziv în sensul art. 2 din lege, s-a instituit o procedură legală în care acestea pot fi contestate de persoanele îndreptăţite.
Aşa cum rezultă din economia dispoziţiilor cuprinse în Capitolul 3 „Proceduri de restituire", deciziile ori dispoziţiile date de unităţile deţinătoare asupra notificărilor ce le sunt adresate, pot fi contestate numai în situaţiile prevăzute de lege şi numai de către persoanele îndreptăţite, categoria de persoane care este definită prin art. 3 din lege.
Pentru această categorie de litigii a fost stabilită şi o competenţă materială specială, derogatorie de la cea reglementată prin normele de drept comun, în favoarea Secţiei civile a tribunalului în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare.
Fiind vorba de o lege specială derogatorie sub aspectul subiectelor de drept, al competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, de la legea generală (dreptul comun în materie), ea este de strictă interpretare şi îşi găseşte aplicaţie numai în ipotezele la care se referă, reglementările sale neputând fi extinse pe cale de interpretare şi la alte categorii de litigii.
În speţă, reclamanţii nu au calitate de „persoane îndreptăţite" în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, această calitate având-o doar pârâţii care au apelat la procedura reglementată prin acest act normativ pentru a obţine măsuri reparatorii.
Ca atare, fiind terţi în raport de procedura reglementată prin Legea nr. 10/2001 în cadrul căreia a fost emisă Decizia nr. 5663/24 noiembrie 2004 a Primarului Municipiului Tulcea, reclamanţii nu au deschisă calea unei acţiuni în anularea acestei decizii în procedura prevăzută de acest act normativ.
În măsura în care justifică interes şi un drept propriu, terţele persoane, cum este şi cazul reclamanţilor, pot contesta însă deciziile/dispoziţiile emise în favoarea persoanelor îndreptăţite în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în procedura reglementată de legea generală - care este dreptul comun în materia acţiunilor în constatarea nulităţilor, anume în procedura reglementată de Codul procedură civilă.
Ori, potrivit procedurii de drept comun acţiunile în constatarea nulităţii unui act civil sunt date, ca regulă generală, în competenţa materială a judecătoriilor.
Temeiul juridic al acţiunii formulate de reclamanţi îl reprezintă dispoziţiile Legii nr. 10/2001, norme emise pentru restituirea imobilelor preluate abuziv perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, norme cu caracter reparatoriu pentru persoanele ale căror imobile au trecut abuziv în proprietatea statului.
Obligaţia de a dispune restituirea imobilelor preluate abuziv în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate fi apreciată ca fiind o operaţie speculativă, care ar fi putut atrage aplicarea art. 4 teza I C. com.
Aşa fiind, în baza art. 22 C. proc. civ., s-a stabilit că litigiul este de natură civilă şi competenţa soluţionării aparţine Judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
A fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii, ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul Gelep Panait arătând că hotărârea este netemeinică şi nelegală pentru că celelalte părţi în proces sunt chiriaşi, iar prin Dispoziţia nr. 5663 din 24 noiembrie 2004 emisă de Primăria municipiului Tulcea i-a fost retrocedat în natură imobilul teren şi construcţie, în baza Legii nr. 10/2001.
Se arată, în motivele de recurs, că ne aflăm în faţa unei dispoziţii a primarului, un act administrativ, caz în care competenţa de soluţionare revine secţiei contencios administrativ a Tribunalului Tulcea, iar reclamanţii nu au calitate procesuală de a formula acţiunea, fiind chiriaşi în imobil.
Este criticată sentinţa şi pentru că a fost respinsă cererea de suspendare, având în vedere că pe rolul Curţii de Apel Constanţa se afla înregistrată contestaţie în anulare.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei pronunţată de instanţa de fond şi trimiterea cauzei la Tribunalul Tulcea-secţia contencios administrativ.
Examinând probele aflate la dosar, dispoziţiile legale incidente de cauză, motivele de recurs invocate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a stabilit competenţa de soluţionare a cererii reclamanţilor formulată împotriva unei dispoziţii de restituire a unui imobil dispoziţie emisă conform Legii nr. 10/2001, reclamanţii fiind chiriaşi în acel imobil, în favoarea Judecătoriei Tulcea.
Din interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001, practica judiciară a fost constantă în a considera că terţele persoane nu pot folosi calea prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 împotriva unei decizii sau dispoziţii de restituire în natură a unui imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Această interpretare este confirmată de faptul că actuala reglementare (art. 24 alin. (3)1 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost introdus prin Legea nr. 247/2005) stabileşte că numai persoana care se pretinde îndreptăţită la restituirea în natură a unui imobil ce face obiectul de reglementare al legii speciale poate contesta dispoziţia de respingere a notificării la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, astfel că reclamanţii, chiar dacă au invocat unele drepturi locative asupra imobilului restituit în natură către o persoană fizică, nu pot folosi procedura prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă suntem în prezenţa unei dispoziţii emise de primar, acesta nu este un act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, iar competenţa instanţei de contencios administrativ este exclusă.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect deciziile sau dispoziţiile de restituire se soluţionează de secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află în sediul unităţii deţinătoare, iar Legea nr. 10/2001 este lege specială, şi se aplică regulile stabilite de ea în materie de competenţă.
Însă, reclamanţii nu au calitate de persoane îndreptăţite pentru a putea folosi prevederile Legii nr. 10/2001, dar nici nu li se poate îngrădi accesul liber la justiţie, drept consacrat de art. 21 din Constituţie, mai ales că, dispoziţia de restituire constituie dovada dreptului de proprietate asupra imobilului.
Fiind vorba de o acţiune de drept comun, în conformitate cu art. 1 alin. (1) C. proc. civ. – potrivit căreia „toate cererile şi procesele, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe", aceasta va fi soluţionată de judecătorie.
Normele de competenţă sunt de strictă interpretare, iar în măsura în care codul de procedură civilă sau legile speciale nu prevăd în mod expres competenţa materială a altei instanţe pentru soluţionarea în primă instanţă a unei anumite cereri, competenţa revine judecătoriei.
Cum în speţă, nici C. proc. civ., nici Legea nr. 10/2001, nu stabileşte competenţa instanţei în cazul acţiunilor formulate de terţele persoane împotriva dispoziţiei de restituire în natură, atunci se aplică regulile generale de competenţă, conform cărora judecătoria va soluţiona acţiunile.
În privinţa cererii de suspendare, instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 244 C. proc. civ. care stabilesc că instanţa poate suspenda judecată şi nu a apreciat că dezlegarea pricinii ar depinde de un drept care face obiectul unei alte judecăţi.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul G.P. împotriva sentinţei civile nr. 14/ CA din 3 mai 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4209/2007. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4240/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
