ICCJ. Decizia nr. 479/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.479/2007
Dosar nr.121/32/2006
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 144 din 8 august 2006 Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S.T. SRL Roman, împotriva pârâtei A.R.R., a anulat măsura dispusă de A.R.R. – A.N. de suspendare a licenţei de transport în regim de taxi, emisă pe numele reclamantei şi comunicată acesteia cu adresa din 6 decembrie 2005, a anulat Decizia de menţinere a măsurii de suspendare a licenţei de transport, comunicată reclamantei cu adresa din 15 decembrie 2005 şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 7,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima Instanţă a arătat că prin adresa din 6 decembrie 2005, A.R.R. – A.N. i-a comunicat reclamantei faptul că i-a suspendat licenţa de transport rutier în regim de taxi, întrucât în urma controlului în trafic din perioada 28 noiembrie 2005 - 30 noiembrie 2005 şi a declaraţiilor administratorului operatorului de transport s-a constatat faptul că aceasta nu a respectat prevederile caietului de sarcini aferent licenţei de transport taxi privind obligaţia operatorilor de transport taxi de a utiliza numai conducători auto deţinători ai atestatului profesional şi care corespund standardului ocupaţional al taximetristului. A.R.R. a respins contestaţia formulată de reclamantă, apreciind că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 38/2003, aprobate prin Ordinul M.T.C.T.
Instanţa de Fond a menţionat faptul că normele în discuţie stabilesc metodologia de licenţiere a transporturilor publice de persoane sau de bunuri în regim de taxi, cazurile de anulare şi de suspendare a licenţei de transport, deşi Legea nr. 38/2003 în aplicarea căreia sunt date aceste norme, nu conţine nici o prevedere referitoare la condiţiile de acordare, suspendare şi anulare a licenţei de transport în regim de taxi, făcând trimitere la legea cadru, respectiv OUG nr. 109/2005. In opinia Instanţei, aceste norme completează dispoziţiile unei legi.
In plus, prima Instanţă a precizat că fapta imputată reclamantei şi sancţiunea aplicată sunt prevăzute în Normele anterior indicate, în contradicţie cu principiul legalităţii încriminării, consacrat de art. 2 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, care prevede că prin legi sau prin hotărâri ale Guvernului se pot stabili şi sancţiona contravenţii în toate domeniile de activitate.
Instanţa a concluzionat în sensul că sancţiunea de suspendare a licenţei de transport aplicată reclamantei este nelegală, întrucât se întemeiază pe un act nelegal.
Curtea a mai arătat că nu a dat eficienţă dispoziţiilor din normele metodologice referitoare la cazurile de suspendare a licenţei de transport în virtutea dreptului Instanţelor de a verifica legalitatea actelor administrative în cauzele deduse judecăţii şi de a nu ţine seama de un act care nu este în conformitate cu legea în aplicarea căreia este dat şi a prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a formulat recurs, în termen legal, A.R.R., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei, iar pe fond respingerea acţiunii.
Recurenta a precizat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată de către recurentă că, în mod eronat, Instanţa de Fond a apreciat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 109/2005, în condiţiile în care art. 2 lit. b) din acest act normativ prevede că acesta nu este incident autovehiculelor rutiere destinate transporturilor de persoane, care, prin construcţie şi echipare, sunt destinate să transporte maximum 9 persoane, inclusiv conducătorul auto.
Potrivit definiţiei date de Legea nr. 38/2003, autovehiculul taxi face parte din categoria autoturismelor pentru transportul de persoane sau de până la 3,5 tone capacitate maximă autorizată pentru transportul de bunuri.
În opinia recurentei, contradicţia existentă între aceste acte normative şi care, de altfel, a format convingerea primei Instanţe că ar exista o necorelare a prevederilor din cuprinsul acestora, este înlăturată de faptul că OUG nr. 109/2005 nu se aplică autovehiculelor taxi, iar normele speciale - Legea nr. 38/2003 şi Ordinul M.T.C.T. nr. 1170/2003, modificat şi completat prin Ordinul M.T.C.T. nr. 296/2004 - sunt de strictă interpretare şi aplicare chiar pentru aceste categorii de autovehicule.
Recurenta precizează faptul că, până în prezent, nu s-a constatat nelegalitatea Ordinului M.T.C.T. nr. 1170/2003, act normativ care constituie norma specială ce reglementează activitatea de transport rutier în regim de taxi. În consecinţă, susţine recurenta, actul normativ anterior indicat produce efecte juridice, iar măsura de suspendare a licenţei de transport rutier în regim de taxi, dispusă de A.R.R. – A.N. prin adresa din 6 decembrie 2005 este legală şi temeinică. Această măsură, arată recurenta, a fost dispusă ca urmare a nerespectării caietului de sarcini aferent acestei licenţe, respectiv a obligaţiei de a utiliza numai conducători auto deţinători ai atestatului profesional valabil şi care corespund standardului ocupaţional al taximetristului, prevăzută la pct. 9 alin. (2) din acest caiet - anexă nr. 2 la Ordinul M.T.C.T. nr. 1170/2003, fiind astfel întrunite condiţiile art. 11 alin. (1) lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 38/2003, aprobate prin acelaşi act normativ.
Analizând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., înalta Curte apreciază că recursul este fondat.
Astfel, Instanţa de Fond, aşa cum s-a arătat de către recurentă, a constatat nelegalitatea Ordinului M.T.C.T. nr. 1170/2003, care cuprinde Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 38/2003, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, fără a pune în discuţia părţilor excepţia de nelegalitate a acestuia, aşa cum prevede art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Procedând în acest fel, prima Instanţă a încălcat dreptul la apărare al părţilor.
În consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ, înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Instanţă.
Instanţa de trimitere va analiza cu ocazia rejudecării şi celelalte susţineri ale recurentei cuprinse în motivele de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.R.R. împotriva sentinţei civile nr. 144 din 8 august 2006 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi Instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 25 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 409/2007. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 509/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
