ICCJ. Decizia nr. 850/2007. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 850/2007
Dosar nr. 5056/2/2006
Şedinţa publică din 9 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 11 mai 2006, reclamantul Ş.S. a chemat în judecată pe pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin preşedintele acesteia, profesor universitar doctor N.P., solicitând ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să fie obligată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin persoane autorizate, să răspundă în totalitate petiţiei nr. 27/1/1/3/34 din 1 aprilie 2006, să fie obligată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin preşedintele său, să sesizeze C.S.M. asupra refuzului nejustificat al judecătorilor M.D., J.P. şi N.M. de a îndeplini o îndatorire de serviciu şi să ceară C.S.M. să depună la dosarele profesionale ale celor trei judecători hotărârea judecătorească definitivă, să fie obligat preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la plata unei penalităţi către bugetul de stat, egală cu venitul său net pe o lună, pentru neîndeplinirea, cu vinovăţie, a obligaţiilor legale şi să fie obligat preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la plata unei penalităţi în favoarea reclamantului, în valoare de 1 RON.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin petiţia nr. 27/1/1/3/34 a solicitat preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie transmiterea unei copii a Deciziei nr. 547 din 15 februarie 2006, sancţionarea, conform normelor legale, a membrilor completului de judecată pentru neonorarea cererii de aplicare a art. 148 C. proc. civ., postarea deciziilor de sancţionare la dosarele profesionale ale celor în cauză, prelucrarea incidentului cu tot personalul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi comunicarea fiecărei măsuri dispuse ori motivaţia, în cazul în care nu le consideră legale şi justificate.
Reacţia la aceste cereri legale a fost transmiterea Adresei nr. 13544/2006, prin care magistratul asistent şef al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a trimis o copie a deciziei solicitate.
În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 2 alin. (2), art. 2 alin. (1) lit. o) şi art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 4 şi art. 5 alin. (1) din O.G nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, aprobată prin Legea nr. 233/2002, art. 42 alin. (1), art. 97 şi art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.
Prin sentinţa nr. 1960 din 26 septembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
În considerentele sentinţei, Instanţa a reţinut că Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are nici o competenţă de a sancţiona un judecător, această competenţă revenind exclusiv C.S.M., în temeiul art. 97 din Legea nr. 303/2004.
Reţinând că prin petiţia pe care a formulat-o, reclamantul nu a solicitat sesizarea C.S.M., ci direct sancţionarea membrilor completului de judecată, Instanţa a constatat că nu a existat un refuz nejustificat al autorităţii publice de a soluţiona o cerere, în raport cu propria competenţă.
În ceea ce priveşte penalităţile, Instanţa de Fond a constatat că acestea au un caracter accesoriu faţă de cererea principală, acordarea lor fiind condiţionată de admiterea capetelor principale de cerere.
Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs, în termenul legal, de către reclamant, solicitând casarea sentinţei pentru motive pe care le-a încadrat în drept în prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, recurentul – reclamant a arătat că judecătorul fondului a refuzat să judece acţiunea depusă la Curtea de Apel Bucureşti, făcând referire doar la legalitatea solicitărilor din petiţia adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că Instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Recurentul a mai solicitat, prin cererea de recurs aplicarea art. 148 şi art. 242 alin. (2) C. proc. civ., a art. 1091 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (text introdus prin Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 22 iunie 2006) şi a art. 128 din Regulamentul de ordine interioară a Instanţelor, aprobat prin Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 a Plenului C.S.M.
Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate şi cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Instanţa de Fond a interpretat corect raportul juridic dedus judecăţii, constatând că a fost învestită cu o acţiune în contencios administrativ vizând refuzul nejustificat de rezolvare a unei petiţii adresate unei autorităţi publice, refuz asimilat actului administrativ unilateral, în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prevedere invocată chiar de reclamant în cererea de chemare în judecată.
Refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri este definit de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 drept exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea.
Verificarea incidenţei acestei prevederi legale precum şi a existenţei unei încălcări a interesului legitim privat al reclamantului în sensul art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 nu puteau fi făcute decât prin analiza conţinutului răspunsului transmis în raport cu obiectul cererii adresate autorităţii publice.
Soluţionarea unei cereri în defavoarea petiţionarului sau contrar aşteptărilor sale nu reprezintă, automat, un refuz nejustificat, acest caracter reieşind numai prin raportare la prevederile legale, cu care refuzul ar intra în contradicţie.
În cadrul unei acţiuni în contencios administrativ, recunoaşterea sau realizarea unui drept ori a unui interes legitim vătămat sunt condiţionate de existenţa unui act administrativ nelegal, tipic sau asimilat.
Or, în cauza de faţă, Instanţa de Fond a reţinut corect, luând în considerare prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în raport cu obiectul petiţiei, că nu a existat un refuz nejustificat al autorităţii publice pârâte de a soluţiona cererea.
În consecinţă, motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. nu sunt fondate.
Înalta Curte constată, de asemenea, că sentinţa atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea Instanţei şi pentru care s-au înlăturat cererile părţii, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. fiind neîntemeiat.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 1960 din 26 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 783/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 913/2007. Contencios. Obligaţia de a face.... → |
|---|
