ICCJ. Decizia nr. 1096/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1096/200.
Dosar nr. 5058/2/200.
Şedinţa publică din 18 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul C.H. a chemat în judecată Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei, solicitând instanţei că prin hotărârea pe care o va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata primelor de concediu aferente anilor 2003,2004 şi 2005, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective şi la plata de daune interese potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a avut calitatea de funcţionar public în cadrul pârâtului din anul 2000, raportul de serviciu încetând în mai 2005.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, art. 41 şi art. 53 din Constituţia României.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2360 din 3 octombrie 2007 a admis acţiunea formulată de reclamant, obligând pârâtul să-i plătească sumele reprezentând primele de concediu aferente anilor 2001-2005, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut în esenţă că suspendarea unui act normativ are ca efect doar amânarea până la un termen cert şi determinat a aplicării acestuia iar, pe de altă parte, nu poate duce la suprimarea definitivă a efectelor actului normativ afectat de suspendare.
Cu privire la actualizarea sumei cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la plata efectivă s-a reţinut că, faţă de principiul echităţii şi al reparării integrale a prejudiciului suferit şi această solicitare este întemeiată.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs pârâtul Ministerul Muncii Familiei şi Egalităţii de Şanse.
Recurentul a susţinut în esenţă că având în vedere prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, precum şi prevederile art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, instanţa trebuia să procedeze la respingerea acţiunii ca prescrisă, privind obligarea pârâtului la plata primei de concediu aferentă anilor 2001-2003.
A mai susţinut şi că, instanţa de fond nu a observat că Legile bugetului de stat pentru anii 2003-2005 au fost adoptate şi promulgate potrivit prevederilor Constituţiei României, iar aplicarea lor este obligatorie inclusiv funcţionarilor publici.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează :
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege suscitat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă pe întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturare lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care gestionează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită ( privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia că un drept patrimonial a cărui existenţă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă, odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată reclamanţii au dreptul la primă de concediu pe perioada 2001-2006, obligând pârâtul la plata acestora.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Muncii Familiei şi Egalităţii de Şanse împotriva sentinţei civile nr. 2360 din 3 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1095/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1097/2008. Contencios → |
|---|
