ICCJ. Decizia nr. 1195/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1195/2008
Dosar nr. 2447/2/200.
Şedinţa publică din 21 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamanta C.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative obligarea în solidar a acestora la plata drepturilor salariale reprezentând prime de concediu pentru anii 2004-2006, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective precum şi acordarea drepturilor băneşti reprezentând sporul de fidelitate de până la 20% din salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat în esenţă că în perioada 2004-2006 a îndeplinit funcţia de funcţionar public în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi că potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 avea dreptul la plecarea în concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Contrar acestor dispoziţii legale, reclamanta a arătat că în perioada 2004-2006 nu a beneficiat de plata acestor drepturi, întrucât printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestora, deşi acest drept subzistă şi în prezent, textul care îl prevede nefiind abrogat.
Reclamanta a susţinut că suspendarea continuă a exerciţiului unui drept legal contravine normelor legislaţiei muncii ca şi a normelor constituţionale invocând în acest sens dispoziţiile art. 41 şi art. 53 din Constituţia României.
În susţinerea cererii formulate au fost anexate înscrisuri şi copii ale actelor normative.
Prin sentinţa civilă nr. 1798 din 25 iunie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de neîndeplinire a procedurii prealabile pe temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor,a respins acţiunea reclamantului ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a respins excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor. De asemenea a admis în parte acţiunea reclamantei C.M., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, şi Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a recunoscut reclamantei dreptul de a beneficia de sporul de fidelitate de până la 20% din salariul de bază şi respectiv de prima de concediu.
În temeiul art. 37 pct. 2 din OG nr. 38/2003 coroborat cu art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 obligă pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative la plata către reclamantă a primei de concediu legal cuvenită pe perioada 2004-2006, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective.
În temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 6 din OG nr. 38/2003, a obligat pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative să stabilească procentul legal cuvenit reclamantei, potrivit Ordinului MAI 132 din 9 februarie 2004 art. 5 pct. 1 şi să-l plătească pe anul 2005. A respins cererea reclamantei de plată a dobânzii medii practicate de sistemul bancar, la suma datorată, ca neîntemeiată. A admis cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor. A obligat chematul în garanţie să aloce în bugetul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative fondurile băneşti necesare plăţii primelor de concediu şi a sporului de fidelitate.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta în calitate de funcţionar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Cu privire la excepţia de neîndeplinire a procedurii prealabile conform art. 91 din Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 republicată şi faţă de modificările aduse prin Legea nr. 442/2006 „Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".
Cum, prin conţinutul art. 911 din Legea nr. 188/1999, legiuitorul nu a specificat o atare precizare, nici instanţa nu putea face o astfel de distincţie, motiv pentru care excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile invocată pe temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 a fost respinsă ca neîntemeiată.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, instanţa de fond a primit susţinerile formulate de Ministerul Economiei şi Finanţelor, constatând că acesta nu are legitimare procesuală pasivă faţă de raportul juridic dedus judecăţii, urmând în consecinţă a respinge acţiunea reclamantei ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Pe excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în garanţie, instanţa de fond s-a pronunţat în sensul respingerii ei faţă de obiectul cererii de chemare în judecată ce vizează drepturile salariale a căror acordare efectivă depinde de existenţa fondurilor băneşti ce se alocă pârâtului Ministerul Internelor şi Reformei Administrative de către Ministerul Economiei şi Finanţelor în temeiul Legii nr. 500/2002 şi HG nr. 208/2005, astfel că în speţă sunt întrunite cerinţele art. 60 alin. (1) C. proc. civ.
Pe fondul acţiunii, instanţa s-a pronunţat în sensul admiterii, recunoscând reclamantei, în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, dreptul de a beneficia atât de sporul de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pe anul 2005, cât şi de prima de concediu pe perioada 2004 -2006.
Asupra cererii de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, instanţa s-a pronunţat în sensul admiterii cererii, cu obligarea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în calitate de chemat în garanţie, să vireze fondurile băneşti necesare plăţii primelor de vacanţă şi a sporului de fidelitate, implicând în prealabil alocarea acelor fonduri băneşti pentru acoperirea cheltuielilor cu titlu legal din bugetul ordonatorilor principali, în speţă Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, cu scopul punerii în executare a hotărârii instanţei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că, tocmai pronunţarea unei hotărâri prin care Ministerul Economiei si Finanţelor să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară şi totodată ar pune instituţia în imposibilitatea executării acestei hotărâri (Decizia finală privind conţinutul bugetului nu aparţine instituţiei ).
Mai precizează recurentul că cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de codul de procedură civilă pentru chemarea în garanţie, arătând că obiectul acesteia se întemeiază pe o altă obligaţie decât cea pe care o pretind reclamanţii, pârâtului.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi cenzuraţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 500/2002, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu pana la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleaşi proceduri ca şi legilor anuale iniţiale, cu excepţia termenelor din calendarul bugetar.
În altă ordine de idei, între pârât si Ministerul Economiei si Finanţelor nu există nici un fel de raporturi juridice contractuale ori de altă natură care să justifice chemarea în judecată a acestei instituţii în calitate de chemat în garanţie.
Instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros.
În cauza de faţă nu se justifică incidenţa instituţiei discutate, respectiv a chemării în garanţie prevăzută de art. 60-62 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât chemarea în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor nu a reprezentat o dispoziţie care să-l elibereze pe pârât de propria obligaţie în raport cu reclamanta.
În mod greşit instanţa de fond a admis cererea de chemare în garanţie formulată împotriva Ministerului Economiei şi Finanţelor, întrucât nu există un temei juridic pentru stabilirea răspunderii administrative a acestei instituţii faţă de intimatul-pârât şi faţă de intimata-reclamantă.
Pretenţiile reclamantei solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi art. 312 alin. (2) C. proc. civ. se va admite recursul şi va fi modificată sentinţa atacată în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei nr. 1798 din 25 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1192/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1196/2008. Contencios → |
|---|
