ICCJ. Decizia nr. 1192/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1192/2008
Dosar nr. 42218/3/200.
Şedinţa publică din 21 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererile înregistrate pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 44218/3/2006 şi nr. 42983/3/2006, reclamanta V.A.O., funcţionar public, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări de Sociale obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând prime de concediu pe anii 2003, 2004 şi 2005, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
Prin sentinţele civile nr. 258 din 12 ianuarie 2007 şi nr. 1127 din 14 februarie 2007 Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, având în vedere dispoziţiile art. 911 din Legea 188/1999 rep., precum şi dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.
Cauzele au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 42218/3/2006 şi nr. 42983/3/2006, instanţa constatând că sunt îndeplinite dispozitiile art. 164, a dispus conexarea acestora.
În motivarea cererilor conexe reclamanta a arătat că are calitatea de funcţionar public, fiind în raporturi de serviciu cu pârâta Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări de Sociale raporturi guvernate de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor public, cu modificările şi completările ulterioare, iar potrivit dispoziţiilor, art. 34 alin. (2) din lege, are dreptul „pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
A mai arătat reclamanta, faptul că nu a mai beneficiat niciodată de acest drept, întrucât printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, deşi acest drept subzistă şi în prezent, textul care îl prevede nefiind abrogat.
Prin sentinţa civilă nr. 1764 din 20 iunie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererile conexe formulate de reclamanta V.A.O. în contradictoriu cu Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, şi a obligat pârâta să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2003, 2004 şi 2005, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că art. potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 funcţionarul public are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu care se impozitează separat. Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea acestuia atâta vreme cât prin nicio dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2004-2006 şi în continuare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că instanţa de fond nu a observat că legile bugetului de stat pentru anii 2001-2005 au fost adoptate şi promulgate potrivit prevederilor Constituţiei României, iar aplicarea lor este obligatorie, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
A mai susţinut că pentru anii 2001-2005 funcţionarii publici nu au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă întrucât dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 188/1999 republicată, au fost suspendate prin legile bugetare anuale din acea perioadă.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi privaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, împotriva sentinţei nr. 1764 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1142/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1195/2008. Contencios → |
|---|
