ICCJ. Decizia nr. 1103/2008. Contencios. Regim tolerare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1103/2008
Dosar nr. 33981/2/2005
Şedinţa publică de la 18 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta L.X. a chemat în judecată Autoritatea pentru Străini, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâta să dispună admiterea plângerii şi acordarea regimului tolerării pe teritoriul României pe o perioadă de 6 luni cu posibilitatea prelungirii, până la încetarea motivelor care o împiedică să se întoarcă în China.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 8 septembrie 2005 a solicitat acordarea regimului tolerării pe teritoriul României, cerere respinsă de pârâtă prin decizia nr. 176620/TR din 22 septembrie 2005.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 427 din 23 februarie 2006, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată, reţinând că aceasta nu poate beneficia de tolerare pentru o perioadă de 6 luni cu posibilitatea prelungirii, în condiţiile în care părinţilor săi le expiră dreptul de şedere în aprilie 2006, iar reclamantei nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta L.X., solicitând modificarea ei în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la aprobarea cererii de acordare a regimului tolerării şederii pe teritoriul României pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii acestuia în condiţiile legii.
Hotărârea a fost criticată pentru nelegalitate, în considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în opinia recurentei, a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, precum şi pentru netemeinicie, dată fiind greşita apreciere a unora dintre probele administrate în cauză, solicitându-se examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ.
Dezvoltând motivul de recurs invocat, recurenta a apreciat, în esenţă, că situaţiei sale îi sunt incidente dispoziţiile art. 98 alin. (1) şi (2) coroborate cu cele ale art. 99 lit. c) şi f) şi ale art. 89 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, cu modificările aduse prin Legea nr. 482/2004 – în vigoare la data formulării cererii de tolerare - raportat la dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Constituţia României şi art. 8 alin. (1) şi (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la viaţa de familie, ca drept fundamental.
În susţinerea celor de mai sus, reclamanta –recurentă a arătat că a venit în România când era minoră şi a dus o viaţă de familie reală împreună cu părinţii săi care aveau drept de şedere, integrându-se în această ţară şi pierzând toate legăturile cu ţara de origine unde nu mai are rude apropiate, fapt necontestat de instanţa de fond care a dat însă o interpretare restrictivă noţiunii de familie, contrar jurisprudenţei C.E.D.O.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenta-reclamantă a mai precizat că în prezent mama sa are drept de şedere permanentă pe teritoriul României, conform art. 69 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, nu poate părăsi această ţară pentru a reveni în China şi a duce o viaţă de familie cu aceasta întrucât are interese financiare, desfăşurând activităţi comerciale şi este singurul membru al familiei, în condiţiile în care tatăl său a decedat la 10 ianuarie 2008.
Prin încheierea din 3 aprilie 2007, Înalta Curte, admiţând cererea formulată de recurenta-reclamantă L.X., a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 98 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, modificată şi completată, în raport cu dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Constituţia României şi art. 8 alin. (1) şi (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispunând suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea acesteia.
Excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentă a fost respinsă prin decizia nr. 1111 din 27 noiembrie 2007, Curtea Constituţională reţinând că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei sale în materie, prin care s-a statuat că dispoziţiile legale criticate nu împietează exercitarea drepturilor persoanei la respectarea vieţii private şi de familie, atât din prevederile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cât şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultând că, în cadrul politicii de control al migraţiei, statele semnatare dispun de o marjă largă de apreciere a măsurilor reglementate în legislaţia naţională, fiind firesc, totodată, ca legiuitorul să fi indicat doar elementele generice pentru identificarea acelor motive obiective ce pot justifica tolerarea rămânerii pe teritoriul României şi să nu fi exemplificat situaţii concrete, întrucât acestea nu pot fi enumerate şi epuizate în cuprinsul unei norme juridice.
Autoritatea pentru Străini a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că în raport de situaţia în care se află recurenta-reclamantă s-a dispus în mod corect respingerea cererii de tolerare a rămânerii pe teritoriul României , în condiţiile în care aceasta nu a făcut în nici un fel dovada faptului că se află într-o imposibilitate obiectivă de a părăsi această ţară, constatându-se în mod justificat că aceasta nu se află în nici unul din cazurile de acordare a tolerării, prevăzute de art. 98, 99 din O.U.G. nr. 194/2002.
În opinia intimatei, în raport cu actele dosarului şi cu prevederile art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, măsura luată reprezintă o excepţie admisă prin art. 8 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind necesară pentru respectarea ordinii publice.
Recursul este fondat.
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma probatoriului administrat, a tuturor dispoziţiilor legale aplicabile în materie şi examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident în speţă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele în continuare arătate.
Interpretarea dată prevederilor art. 98 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 194/2002 de către prima instanţă este una restrictivă, faţă de motivele invocate de recurentă în susţinerea cererii sale de acordare a regimului tolerării rămânerii pe teritoriul României şi de situaţia concretă în care aceasta se află.
Aceste dispoziţii legale trebuie raportate la reglementarea prevăzută de art. 8 alin. (1) şi (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene, prin care s-a instituit obligaţia statelor semnatare de a se abţine de la orice amestec în exercitarea de către o persoană a dreptului său la respectarea vieţii de familie, exercitarea acestui drept trebuind să fie reală şi efectivă.
În sensul prevederilor alin. (2) al acestui text, amestecul unei autorităţi în exercitarea dreptului la respectarea vieţii de familie este admis numai în măsura în care este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie a statuat în mod constant că noţiunea de familie trebuie înţeleasă în sens larg, ea neputând fi limitată doar la familia fondată pe căsătorie, cum greşit a concluzionat prima instanţă.
În speţă, actele dosarului atestă faptul că reclamanta se află în România din 30 august 2000, de la vârsta de 15 ani, venind în această ţară pentru reîntregirea familiei, astfel încât a suferit influenţa culturii ţării gazdă de la o vârstă mică iar readaptarea la condiţiile din ţara de origine ar fi extrem de grea, mai ales în situaţia în care nu mai are rude apropiate în ţara respectivă.
Reclamanta-recurentă a devenit majoră la 4 februarie 2003 dar a continuat să ducă o viaţă de familie reală în România, locuind şi gospodărindu-se împreună cu părinţii săi care aveau drept de şedere până în aprilie 2006, legăturile reclamantei cu aceştia fiind foarte apropiate.
De asemenea, în prezent mama recurentei are un drept de şedere permanentă pe teritoriul României, nu poate părăsi această ţară întrucât are interese financiare desfăşurând activităţi comerciale în condiţii legale şi este singura rudă apropiată a acesteia, în condiţiile în care tatăl său a decedat la 10 ianuarie 2008.
Prin urmare în situaţia reclamantei-recurente sunt incidente prevederile art. 98 alin. (1) şi (2), coroborate cu art. 99 lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002 – în forma în vigoare la data formulării cererii – raportate la dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Constituţia României şi art. 8 alin. (1) şi (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la viaţa de familie ca drept fundamental, iar îndepărtarea acesteia de pe teritoriul României, ca o consecinţă a refuzului acordării regimului tolerării, ar constitui o îngrădire a acestui drept, fără ca din împrejurările concrete ale cauzei să rezulte că vătămarea lui ar fi o măsură necesară în sensul art. 8 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, mai mult, că ar fi o măsură proporţională cu scopul urmărit de autoritatea pârâtă.
Nu se poate pune în speţă problema încălcării ordinii publice interne şi internaţionale de către recurentă prin faptul că nu părăseşte teritoriul României, în sensul art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, aspect ce ar justifica intervenţia statului în viaţa de familie a acesteia, aşa cum susţine intimata în întâmpinarea formulată.
Statul are, într-adevăr, dreptul suveran de a stabili, prin legislaţia naţională, regimul juridic pentru străinii aflaţi pe teritoriul său, dar prin normele legale astfel adoptate nu pot fi afectate drepturile fundamentale prevăzute de art. 6 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) şi (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este real faptul că reclamanta-recurentă a avut doar un drept de şedere temporară pe teritoriul României pentru perioada 14 noiembrie 2000- 14 ianuarie 2003, în calitate de însoţitor al părinţilor, însă ulterior acestei date a solicitat recunoaşterea statutului de refugiat, cererea formulată în acest sens fiind respinsă irevocabil numai la 1 septembrie 2005, prin decizia nr. 1964 a Tribunalului Bucureşti, obligaţia de a părăsi ţara operând de la 16 septembrie 2005, conform art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 192/2002, aplicabilă la data formulării respectivei cereri.
La 8 septembrie 2005, reclamanta a solicitat acordarea regimului tolerării, şederea sa după această dată fiind cauzată de procesul care a urmat, astfel încât susţinerile intimatei cu privire la caracterul nelegal al şederii din 15 ianuarie 2003, reţinute a atare de prima instanţă, nu sunt justificate.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul modificând în tot sentinţa atacată în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la acordarea regimului tolerării rămânerii pe teritoriul României pe o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii acestuia, în condiţiile legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de L.X. împotriva sentinţei civile nr. 427 din 23 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată şi, în fond, admite acţiunea reclamantei L.X. şi obligă pârâta Autoritate pentru Străini la acordarea regimului tolerării rămânerii pe teritoriul României pe o perioadă de 6 luni cu posibilitatea prelungirii, în condiţiile legii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 110/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1107/2008. Contencios. Anulare acte... → |
|---|
