ICCJ. Decizia nr. 1151/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1151/2008
Dosar nr. 267/42/2007
Şedinţa publică de la 19 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ prin sentinţa civilă nr. 98 din 19 iunie 2007, a admis în parte acţiunea formulată, potrivit legii contenciosului administrativ, de către reclamantul A.G., în contradictoriu cu A.N.A.F. şi a anulat, parţial, raportul pârâtei din 30 octombrie 2006, în ceea ce-l priveşte pe reclamant.
Totodată Curtea de Apel, a respins cererea reclamantului prin care se solicita recalcularea şi acordarea stimulentelor pe perioada august 2006 – ianuarie 2007, urmând ca, referitor la acest drept şi la calcul stimulentelor, să decidă persoana îndreptăţită potrivit legii, în funcţie de criteriile de repartizarea, pe salariaţii, a fondului de stimulente.
A obligat de asemenea pârâta la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 604 RON.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut, că urmare a verificării activităţii organelor de conducere şi, de execuţie din cadrul D.G.F.P. Buzău, prin raportul din 7 iulie 2006, întocmit de A.N.A.F. s-a propus sancţionarea administrativă a reclamantului cu neacordarea stimulentelor pe o perioadă de 6 luni, pentru utilizarea prerogativelor de şef serviciu fără a fi fost delegat în acest sens şi pentru faptul de a nu fi solicitat suspendarea autorizaţiei de antrepriză fiscală a societăţii ce a făcut obiectul controlului, nu a sesizat organele de urmărire penală şi nu a luat în considerare constatările unui act de control încheiat anterior.
A mai reţinut instanţa că, potrivit susţinerilor D.G.F.P. Buzău, reclamantul nu a deţinut funcţia de şef serviciu, funcţie pe care n-ar fi putut s-o ocupe decât prin concurs organizat în condiţiile Legii nr. 188/1999, iar potrivit afirmaţiilor făcute de pârâtă în „precizările” depuse la dosar, reclamantul nu face parte din categoria de funcţionari publici ce poate fi cercetată la nivelul A.N.A.F.
Pe cale de consecinţă, instanţa a apreciat că, în mod greşit, s-a procedat la sancţionarea administrativă a reclamantului întrucât acesta, în calitate de funcţionar public, putea fi sancţionat numai în condiţiile Legii nr. 188/1999.
Cu privire la cererea de recalculare şi acordare a stimulentelor s-a reţinut că acestea nu reprezintă drepturi salariale ci se acordă din fonduri speciale, a căror constituire este reglementată prin O.G. nr. 92/2003 şi H.G. nr. 154/1997, acte normative ce reglementează şi criteriile de acordare a lor, astfel încât instanţa de judecată nu se poate substitui persoanelor îndreptăţite să aprobe acordarea şi cuantumul stimulentelor, în cazul reclamantului, această persoană fiind directorul general al D.G.F.P. Buzău.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta A.N.A.F. invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta a afirmat că, în mod greşit, instanţa de fond nu a reţinut susţinerea sa, făcută în precizările depuse la termenul de judecată din 29 mai 2007 şi nu a respins acţiunea reclamantului ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 554/2004.
A mai susţinut recurenta că, în mod cu totul greşit, instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu face parte dintre persoanele ce pot fi cercetate la nivelul A.N.A.F. acreditând astfel ideea că recurenta-pârâtă a recunoscut nelegalitatea sancţiunii.
S-a contestat de asemenea reţinerea instanţei de fond potrivit căreia reclamantul „nefiind sancţionat potrivit Legii nr. 188/1999, în mod greşit s-a procedat la sancţionarea administrativă a acestuia de către A.N.A.F., fără a fi competent în acest sens”, cu precizarea că acordarea acestor stimulente se face în condiţiile reglementate prin H.G. nr. 154/1997.
Recurenta a mai criticat sentinţa instanţei de fond şi sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată cu motivarea că în speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ.
De asemenea a solicitat menţinerea hotărârii cu privire la recalcularea şi acordarea stimulentelor.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente.
Din analiza înscrisurilor intitulat „precizări”, depus de recurenta-pârâtă prin registratura Curţii de Apel Ploieşti, la data de 16 aprilie 2007 rezultă că aceastea nu a invocat în scris inadmisibilitatea acţiunii reclamantului şi nici nu s-a prezentat la termenul de judecată din data de 17 aprilie 2007 şi 29 mai 2007 în vederea susţinerii., eventual oral, a acestei excepţii.
Pe fondul recursului Curtea reţine că regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi administraţia publică, prin autorităţile sale centrale şi locale, este reglementat de Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, astfel cum se precizează în Capitolul I – Dispoziţii generale, al acestui act normativ.
Pe cale de consecinţă sancţionarea funcţionarilor publici nu se poate face decât în condiţiile expres prevăzute în capitolul VIII – sancţiuni disciplinare şi răspunderea funcţionarului public, din acest act normativ unde, în art. 64, se prevede că: „Încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz.
La rândul lor faptele ce constituie abateri disciplinare ale funcţionarului public, precum şi sancţiunile ce le pot fi aplicate sunt enumerate în mod expres în art. 65 din lege, iar art. 66 precizează persoanele care pot aplica direct aceste sancţiuni, precum şi necesitatea unei cercetări prealabile a faptelor săvârşite cu audierea obligatorie a funcţionarului public vizat.
În speţă, se constată că, deşi intimatul – reclamant are calitate de funcţionar public, niciuna dintre prevederile Legii nr. 188/1999 menţionate mai sus, nu au fost respectate cu ocazia sancţionării sale, astfel încât, în mod corect, instanţa de fond reţinând că măsura dispusă a fost nelegală.
Cu privire la invocarea dispoziţiilor H.G. nr. 154/1997, pentru aprobarea Normelor metodologice privind constituirea şi utilizarea fondurilor destinate stimulării personalului aparatului propriu al Ministerului Finanţelor şi din unităţile subordonate acestuia, Curtea constată că acest act normativ nu conţine sancţiunea administrativă a neacordării stimulentelor pe o perioadă de 6 luni şi nici vreo altă sancţiune constând în neacordarea sau diminuarea acestora, hotărârea de guvern susmenţionată referindu-se la sursele de constituire a fondurilor de stimulare, criteriile de repartizare pe salariaţi, cuantumul lunar al stimulentelor ce pot fi acordate, unităţile la nivelul cărora se formează etc. aspecte ce nu au legătură cu legalitatea măsurii de sancţionare.
Referitor la motivul de recurs privind obligarea A.N.A.F. la plata cheltuielilor de judecată Curtea urmează, de asemenea a-l respinge, apreciind că în cauză sunt îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ. întrucât pârâta este cea care „cade în pretenţii” prin admiterea acţiunii formulate de reclamant împotriva măsurii propuse prin raportul pârâtei.
Faţă de toate aceste considerente constatând că, potrivit art. 304 şi 3041, nu există motive de casare sau modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Curtea va respinge, ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 98 din 16 iunie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1149/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1152/2008. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
