ICCJ. Decizia nr. 1152/2008. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1152/2008
Dosar nr. 365/46/2007
Şedinţa publică de la 19 martie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 82/F-C/2007 pronunţată la 28 septembrie 2007, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios, administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC C. SRL, cu sediul în municipiul Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea, în contradictoriu cu A.N.A.F. Bucureşti şi D.G.F.P. Vâlcea şi a anulat în parte decizia din 21 februarie 2007 emisă de A.N.A.F. Bucureşti, decizia de impunere din 10 octombrie 2006 şi raportul de inspecţie fiscală din 6 octombrie 2006 emise de D.G.F.P. Vâlcea, cu privire la suma de 127.752 RON T.V.A., precum şi la penalităţile şi majorările de întârziere aferente acestei sume. Au fost menţinute în rest actele fiscale atacate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin raportul de inspecţie fiscală din 6 octombrie 2006 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă totală 572.178 RON reprezentând T.V.A., impozit pe profit, impozit pe veniturile din salarii precum şi penalităţile şi majorările aferente.
Contestaţia formulată împotriva actelor fiscale – susmenţionate, reţine instanţa de fond, a fost respinsă prin decizia din 21 februarie 2007 emisă de A.N.A.F., în considerentele acesteia reţinându-se că pentru suma de 92.107 RON T.V.A., în perioada iunie 2001 – aprilie 2002, SC C. SRL a emis un număr de 15 facturi fiscale, în valoare totală de 484.774 RON cu cota zero T.V.A. către SC H. SA, pentru lucrări de construcţie efectuate de reclamantă, deşi în cazul acesteia nu opera cota zero de T.V.A., locuinţele nefiind de serviciu, necunoscându-se beneficiarul acestora cât şi prestatorul desemnat de beneficiar să factureze cu cota zero T.V.A., iar facturile nu conţin numărul, data şi emitentul autorizaţiei de construire.
A mai reţinut instanţa de fond, că pentru suma de 35.896 RON T.V.A. aferentă meselor servite muncitorilor aflaţi pe şantier, în altă localitate decât cea de domiciliu precum şi transportul acestora cu mijloace auto, organele fiscale au stabilit că reclamanta nu avea drept de deducere, întrucât masa şi transportul muncitorilor sunt prestării de servicii şi se supun regulilor de impozitare a operaţiunilor taxabile, colectându-se T.V.A. şi deducându-se potrivit regimului achiziţiilor.
În ceea ce priveşte impozitul pe profit în sumă de 109.594 RON organele fiscale au reţinut că cheltuielile în sumă de 107.157 RON, reprezentând mesele servite de către muncitorii societăţii reclamante aflaţi pe şantier, precum şi transportul acestora de la domiciliu în localitatea unde se aflau obiectivele ce trebuiau construite, sunt deductibile în limita cotei de până la 1,5% din fondul de salarii realizat anual; referitor la mesele calde servite muncitorilor apreciază că nu sunt cheltuieli deductibile, nefiind aplicabile art. 16 din Legea nr. 90/1996 şi dispoziţiile Legii nr. 142/1989 privind acordarea tichetelor de masă, şi cu toate acestea s-a aplicat deductibilitatea în limita cotei de 1,5% aplicată asupra fondului de salarii realizat anual şi s-au menţinut aceste constatării, potrivit art. 183 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. republicat, prin soluţionarea contestaţiei neputându-se crea contestatorului o situaţie mai grea în propria cale de atac.
Mai precizează instanţa de fond că, cu privire la cheltuielile de protocol şi provizioane, organele fiscale au reţinut că reclamanta a înregistrat aceste cheltuieli pentru anul 2001, acestea depăşind limita legală de 2%, fapt pentru care au fost considerate nedeductibile la calculul profitului impozabil, iar cheltuielile cu provizioanele constituite în luna decembrie 2001, pentru reparaţii capitale auto, viitoare, au fost deasemeni considerate nedeductibile la calculul profitului impozabil, deoarece potrivit H.G. nr. 335/1995 nu se încadrau în categoria celor deductibile fiscal.
Luând în calcul, raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert contabil C.N., precum şi completarea adusă acestei expertize, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu datorează suma de 127.352 RON T.V.A., plus penalităţile şi majorările de întârziere aferente acestei sume.
Astfel, cu privire la suma de 92.107 RON T.V.A. se reţine că organele fiscale au aplicat greşit dispoziţiile ordinului nr. 1026/2000 al Ministrului Finanţelor Publice, locuinţele construite de reclamantă fiind locuinţe de serviciu, beneficiarul cotei zero – T.V.A. este beneficiarul lucrărilor de construcţii şi anume SC H. SA, care a avut dreptul de deducere T.V.A., reclamanta neâncasând T.V.A., beneficiarul cotei zero T.V.A. având obligaţia legală de a desemna un singur prestator care să factureze cu cota zero T.V.A., aşa încât culpa nu aparţine reclamantei în situaţia în care beneficiarul a desemnat mai mulţi prestatori cu cota zero T.V.A.
În ce priveşte suma de 35.896 RON T.V.A. aferentă meselor servite muncitorilor şi transportului acestora, instanţa de fond îşi însuşeşte deasemeni concluziile expertului contabil, în sensul că organele fiscale au aplicat greşit dispoziţiile art. 18 şi art. 2 din O.U.G. nr. 17/2000, masa şi transportul achiziţionate de reclamanta fiind folosite în scopul desfăşurării activităţii economice a societăţii, ele neputând fi asimilate operaţiunii de livrare de bunuri sau prestări de servicii, conform art. 2 lit. b) din aceeaşi ordonanţă.
A mai reţinut instanţa de fond că potrivit raportului de expertiză contabilă şi completării aduse acestuia, reclamanta datorează bugetului de stat în perioada contRONată 2001 – 2005 suma totală de 51.320 RON, reprezentând impozit pe profit – debit suplimentar în sumă de 31.666 RON, majorări de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă de 16.576 RON, penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă de 2.326 RON majorări de întârziere aferente T.V.A. în sumă de 568 RON şi respectiv 184 RON.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs toate părţile din proces contestând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Societatea reclamantă SC C. SRL, îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., potrivit cu care instanţa de recurs poate analiza cauza sub toate aspectele şi susţine în esenţă că sentinţa dată este nelegală şi netemeinică sub aspectul respingerii contestaţiei în ce priveşte suma de 122.969 RON impozit pe profit, plus penalităţile şi majorările aferente, în mod neîntemeiat fiind înlăturate concluziile expertizei contabile efectuată în cauză.
Precizează recurenta că cheltuielile cu masa şi transportul muncitorilor la locul de muncă sunt cheltuieli deductibile, ele fiind efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice producătoare de venituri, în mod greşit fiind socotite prestări de servicii, legislaţia în vigoare neinterzicând acordarea hranei gratuite către angajaţi sub forma meselor calde la locul de muncă.
În completarea şi dezvoltarea motivelor de recurs depusă la data de 29 noiembrie 2007, reclamanta a criticat sentinţa instanţei de fond, prin aceea că deşi expertiza contabilă efectuată în cauză nu a fost invalidată de instanţă, aceasta nu a reţinut nici un motiv pentru care concluziile expertizei au fost înlăturate în ce priveşte impozitul pe profit, expertul contabil constatând că impozitul pe profit reţinut în sarcina societăţii prin actele fiscale contestate este calculat greşit, organele fiscale reţinând în mod nelegal ca venituri suplimentare anumite cheltuieli, cum ar fi cele efectuate cu: mese muncitorilor, transportul muncitorilor, contravaloarea unor lucrări de construcţie, cu sediul societăţii.
D.G.F.P. a judeţului Vâlcea, prin reprezentanţii legali, a declarat recurs în nume propriu şi în numele A.N.A.F. Bucureşti, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.– „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină” sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - „instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, precum şi art. 3041 C. proc. civ., cauza urmând a fi examinată sub toate aspectele.
Susţine, în esenţă recurenta că instanţa de fond, în mod greşit a statuat că societatea reclamantă nu datora suma de 127.352 RON T.V.A., precum şi penalităţile şi majorările de întârziere aferente acestei sume, fiind avute în vedere concluziile expertului contabil, fără a proceda la o cenzurare a acestora, astfel că nu a dat o dezlegare corespunzătoare problemelor de drept în speţa dedusă judecăţii, făcând o greşită aplicare a legii.
Astfel cu privire la suma de 92.107 RON T.V.A., instanţa de fond reţine în mod eronat că organele fiscale au aplicat greşit dispoziţiile ordinului nr. 1026/2000 al Ministerului Finanţelor, pentru că dispoziţiile art. 2 alin. (1) din acest ordin, cu privire la cota zero T.V.A. sunt clare şi precise, conform acestora realizarea cotei zero T.V.A. având la bază îndeplinirea anumitor condiţii: executarea lucrărilor să aibă loc în perioada de valabilitate a autorizaţiilor de construcţie pe facturi să fie înscris numărul şi data precum şi emitentul autorizaţiei, intimata – reclamantă să fi fost desemnată de beneficiar să factureze cu cota zero T.V.A., condiţii ce nu au fost întrunite, astfel că societatea reclamantă este în culpă pentru că nu a încasat T.V.A. de la beneficiarul lucrărilor pentru a fi virat bugetului de stat.
În ce priveşte suma de 35.896 RON T.V.A. aferentă meselor servite muncitorilor şi transportul acestora, susţine recurenta, au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 18 şi art. 2 din O.U.G. nr. 17/2000 de către instanţa de fond, pentru că pentru anii 2001 şi 2002 deducerea T.V.A. se efectua în limita cotei de până la 1,5% aplicată asupra fondului de salarii realizat anual, conform art. 26 din Legea nr. 216/2001 privind bugetul de stat pe anul 2001, iar cheltuielile aferente cu mesele servite de muncitorii aflaţi pe şantier deasemeni nu pot fi încadrate în categoria celor menţionate la art. 26 din Legea nr. 216/2001 privind bugetul de stat pe anul 2001 şi art. 37 din Legea nr. 743/2001 privind bugetul de stat pe anul 2002, întrucât în această categorie sunt cuprinse alte cheltuieli decât cele din speţa de faţă.
Ca răspuns la motivele de recurs formulate, părţile, în calitate de intimate de această dată, au depus întâmpinări susţinând fiecare separat netemeinicia şi nelegalitatea recursurilor declarate.
Cu privire la recursul declarat de D.G.F.P. a judeţului Vâlcea, în nume propriu şi în numele A.N.A.F. Bucureşti.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte îl va admite pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 17 alin. ultim din O.U.G. nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată, aplicarea cotei zero de taxă pe valoarea adăugată se realizează în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului finanţelor.
Din conţinutul art. 1 alin. (2) din ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1026/2000 privind aplicarea cotei zero a taxei pe valoarea adăugată, rezultă că beneficiază de cota zero de T.V.A. şi persoanele juridice pentru construcţia de locuinţe de serviciu sau de intervenţie pentru salariaţii lor precum şi pentru consolidarea şi reabilitarea acestora.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din acelaşi ordin „cota zero a taxei pe valoarea adăugată se realizează prin facturarea lucrărilor executate fără taxa pe valoarea adăugată, cu exercitarea dreptului de deducere a taxei aferente intrărilor, pe baza autorizaţiei de construcţie, în limita valorii autorizate şi a perioadei de valabilitate a autorizaţiei, pentru construcţia, extinderea, consolidarea şi reabilitarea locuinţelor, pe facturi înserându-se numărul şi data, precum şi emitentul autorizaţiei.
Aşa cum corect susţine recurenta, lucrările nu au fost executate în termenul legal, autorizaţiile eliberate purtând din 29 martie 1987 şi respectiv din 15 iunie 1998, valabilitatea lor fiind pe o perioadă de 12 luni cu posibilitatea prelungirii o singură dată pentru o nouă perioadă nu mai mare de 12 luni, iar pe facturi nu era completat numărul şi data, precum şi emitentul autorizaţiei.
Expertul contabil ce a întocmit raportul de expertiză constată şi el această deficienţă şi cu toate acestea o apreciază nejustificat ca o greşeală de formă pentru care nu se impune luarea facturilor respective în calcul cu T.V.A., mai ales că autorizaţia legală pentru construcţia celor două blocuri de locuinţe exista.
Tot art. 2, alin. (1) lit. a) din O.M.F.P. nr. 1026/2000 prevede ca o condiţie a facturării cu cota zero T.V.A., faptul ca societatea reclamantă să fi fost desemnată să factureze cu cota zero T.V.A., or această condiţie nu a fost îndeplinită.
Chiar dacă beneficiarul lucrării era obligat să facă acest lucru şi să înştiinţeze şi organul fiscal cu privire la prestatorul desemnat să factureze fără T.V.A., acest lucru nu o exonerează pe reclamantă de răspundere, deoarece trebuia să solicite beneficiarului să depună diligenţe pentru respectarea acestei condiţii obligatorii.
Aşa după cum corect susţine recurenta, lucrările fiind luate în subantrepriză de reclamantă a determinat ca să nu fie cunoscuţi beneficiarii acestor lucrări şi nici prestatorul desemnat de beneficiar să factureze fără T.V.A.
Având în vedere considerentele expuse se constată că instanţa de fond numai printr-o interpretare greşită a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză - O.U.G. nr. 17/2000 şi ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1026/2000 – a apreciat că reclamanta nu datorează suma de 92.107 RON T.V.A., plus penalităţile şi majorările de întârziere aferente acestei sume.
De altfel secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. V din 15 ianuarie 2007, în rezolvarea recursului în interesul legii declarat de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au stabilit că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicita deducerea T.V.A.
Capătul de cere privind taxa pe valoarea adăugată în sumă de 35.896 RON aferente cheltuielilor cu mesele servite de către muncitorii societăţii aflaţi pe şantier precum şi cu transportul acestora din localitatea de domiciliu până în localitatea unde se aflau obiectivele ce trebuiau construite, a fost însă corect rezolvat de către instanţa de fond, prin exonerarea societăţii reclamante de plata acestei sume.
Recurenta susţine că această sumă reprezentând T.V.A. a fost calculată pentru cheltuielile ce au depăşit limita legală de 1,5% aplicată la fondul de salarii realizat anual conform legilor bugetare ale anilor 2001-2002, nefăcând parte din categoria cheltuielilor efectuate în vederea realizării operaţiunilor taxabile ale societăţii prevăzute de art. 18 din O.U.G. nr. 17/2000 şi pct. 10.2 din H.G. nr. 401/2000 pentru aprobarea normelor de aplicare ale O.U.G. nr. 17/2000.
Interpretarea dată este una restrictivă.
Aşa cum corect au reţinut organele de inspecţie fiscală şi raportul de inspecţie fiscală şi apoi instanţa de judecată, aceste cheltuieli sunt asimilate şi fac parte din categoria celor menţionate la art. 26 din Legea nr. 216/2001 privind bugetul de stat pe anul 2001 şi art. 37 din Legea nr. 743/2001 privind legea bugetului de stat pe anul 2002 şi ele sunt destinate pentru funcţionarea corespunzătoare a unor activităţii sau unităţi aflate în administrarea acestora potrivit legii.
Deducerea T.V.A. nu este ţinută de o anumită limită în care contravaloarea unei cheltuieli este dedusă din venit pentru calculul impozitului pe profit.
Art. 26 din Legea nr. 216/2001 stabileşte o limită până la care se deduce această cheltuială din venit pentru calculul impozitului pe profit, nu interzice astfel de cheltuieli şi nu precizează că aceste cheltuieli nu ar avea legătură cu activitatea economică a societăţii.
Expertiza contabilă a stabilit că transportul muncitorilor s-a făcut cu mijlocul de transport al beneficiarului la interval de două săptămâni şi numai în perioada efectuării lucrărilor de construcţie la această societate, cheltuielile făcute cu acest transport fiind legate direct de activitatea de producţie a SC C. SRL Râmnicu Vâlcea.
De altfel beneficiarul a considerat această cheltuială ca fiind o cheltuială indirectă cu construcţia şi a inclus-o în procentul de 12,5% din valoarea lucrărilor.
Este adevărat că aceste cheltuieli au fost suportate de beneficiarul lucrării SC H. SA, ele fiind apoi facturate către SC C. SRL Râmnicu Vâlcea, în fond acestea contribuind – indirect la buna desfăşurare a activităţii societăţii reclamante.
În ceea ce priveşte masa muncitorilor nu exista nici un text legal care să stabilească un plafon valoric sau să interzică această cheltuială, existând deci texte legale care stabilesc când angajatorul nu are voie să refuze acordarea hranei către angajat.
Pentru toate aceste considerente în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de D.G.F.P. a judeţului Vâlcea în nume propriu şi în numele A.N.A.F. Bucureşti, urmează a fi admis iar hotărârea instanţei de fond va fi modificată în parte în sensul că se va respinge cererea reclamantei – intimate SC C. SRL Râmnicu Vâlcea în ce priveşte anularea actelor administrative fiscale pentru suma de 92.107 RON T.V.A. precum şi penalităţi şi majorări de întârziere aferente acestei sume (componentă a sumei de 127.352 RON T.V.A., penalităţi şi majorări de întârziere aferente acestei sume, reţinută ca nedatorată de reclamantă prin sentinţa atacată).
Celelalte dispoziţii ale instanţei dispuse prin sentinţa atacată se vor menţine, respectiv anularea actelor administrativ fiscale indicate de reclamanta-intimată pentru suma de 35.896 RON T.V.A. aferentă meselor servite muncitorilor şi transportului acestora de la domiciliu la locul de muncă.
Recursul declarat de reclamanta SC C. SRL Râmnicu Vâlcea este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Critica societăţii reclamante se referă la faptul că în mod eronat i-a fost respinsă contestaţia în ce priveşte suma de 122.969 RON impozit pe profit, plus penalităţi şi majorări de întârziere, în mod neîntemeiat instanţa de fond înlăturând concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.
În completarea şi dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă susţine şi ipoteza unui calcul greşit al impozitului pe profit reţinut prin actele fiscale contestate în sarcina sa, calculul fiind făcut de către expertul contabil.
Organele fiscale au stabilit însă în mod corect faptul că cheltuielile reprezentând mesele servite de muncitorii societăţii precum şi transportul acestora la locul unde se aflau obiectivele ce trebuiau construite, la calculul profitului impozabil, în ceea ce priveşte deductibilitatea lor au reglementare diferită.
Astfel, potrivit pct. 5 din O.U.G. nr. 217/1999 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit şi art. 26 din Legea nr. 216/2001 privind bugetul de stat pe anul 2001, cheltuielile efectuate cu transportul salariaţilor, cu mijloace de transport auto, sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în limita unei cote de 1,5% aplicată asupra fondului de salarii realizat anual.
Potrivit H.G. nr. 402/2000 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit „la stabilirea profitului impozabil se vor lua în calcul numai cheltuielile care concură direct la realizarea veniturilor şi care se regăsesc în costul produselor şi serviciilor în limitele prevăzute de legislaţia în vigoare”, conform acestui text de lege stabilindu-se corect ca cheltuielile cu mesele servite nu sunt deductibile, la calculul profitului impozabil, ele necontribuind în mod direct la realizarea unor venituri. Cu toate acestea organele de inspecţie fiscală au acordat deductibilitatea în limita unei cote de până la 1,5% aplicată asupra fondului de salarii realizat anual, măsura ce a fost menţinută în cadrul contestaţiei pentru că altfel s-ar fi creat o situaţie mai grea contestatoarei în propria cale de atac.
Celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă în privinţa reţinerii greşite de către organele fiscale a unor cheltuieli ca venituri suplimentare – 145.642.246 RON contravaloarea lucrărilor de construcţie începute în 2001 şi terminate în anul 2002, 235.103.585 RON cheltuieli cu sediul societăţii, cât şi includerea în mod nelegal în venituri a unor pierderi fiscale (689.435.252 RON în anul 2004 şi 40.748 RON în anul 2005), este de menţionat că nu pot fi avute în vedere şi analizate de către instanţa de cont judiciar atâta timp cât ele nu au făcut obiectul contestaţiei iniţiale depuse la organul fiscal competent, soluţionată prin decizia nr. 42 din 21 februarie 2007 ce a fost atacată în contencios administrativ.
Calculele făcute de expertul contabil în lucrarea efectuată cu privire la reţinerea unor venituri suplimentare în mod nelegal de către organele fiscale, exced obiectivelor expertizei stabilite de instanţa de fond şi aşa cum s-a precizat mai sus nici nu au făcut obiectul contestaţiei iniţiale formulată pe cale administrativă şi nici ulterior în cadrul acţiunii de chemare în judecată formulată la instanţă.
Pentru considerentele expuse recursul declarat de reclamantă va fi respins, ca nefondat, cu aplicarea şi a art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. a judeţului Vâlcea în nume propriu şi în numele A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 82/F-C din 28 septembrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge cererea formulată de reclamantă privind anularea deciziei nr. 42 din 21 februarie 2007, emisă de A.N.A.F., decizia de impunere din 10 octombrie 2006 şi raportul de inspecţie fiscală din 6 octombrie 2006 emise de D.G.F.P. Vâlcea, în ce priveşte suma de 92.107 RON T.V.A., precum şi penalităţile şi majorările de întârziere aferente acestei sume.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Respinge recursul declarat de SC C. SRL Râmnicu Vâlcea împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1151/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1153/2008. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
