ICCJ. Decizia nr. 1169/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1169/2008
Dosar nr. 3891/2/2007
Şedinţa publică de la 20 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată pe calea contenciosului administrativ la 30 mai 2007, reclamanţii G.M., M.V., R.G., H.L., S.V., G.B., P.F., C.V., P.D.D.P., G.B., P.R., M.A., V.V., F.C., A.D., G.M.V., D.D.V., B.S., K.Z., S.S.L., B.G.T. şi M.P., în contradictoriu cu pârâtul M.A.D.R., au solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 – 2006, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
Motivându-şi acţiunea, reclamanţii au arătat că, potrivit Legii nr. 188/1999, funcţionarii publici au dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat. Aplicarea acestor dispoziţii a fost însă suspendată printr-o serie de ordonanţe de urgenţă şi menţinută prin legile bugetului asigurărilor sociale de stat.
Totodată, reclamanţii au mai arătat că suspendările dispuse şi-au încetat aplicabilitatea, iar acestea contravin prevederilor constituţionale, având un caracter discriminator.
Prin sentinţa nr. 2422 din 10 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamanţilor G.M., M.V., R.G., H.L., S.V., G.B., P.F., C.V., P.D.D.P., G.B., P.R., M.A., V.V., F.C., A.D., G.M.V., D.D.V., B.S., K.Z., S.S.L., B.G.T. şi M.P. şi a obligat pârâtul M.A.D.R. la plata drepturilor băneşti reprezentând prima de concediu aferentă perioadei 2001 – 2006, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut că suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu stingerea dreptului ci are ca efect doar imposibilitatea realizării acestuia în perioada suspendării.
Totodată, Curtea de Apel Bucureşti, a mai reţinut că acţiunea reclamanţilor este întemeiată, iar în calitate de funcţionari publici aceştia aveau dreptul, în temeiul Legii nr. 188/1999, la prima de concediu, care constituie un drept câştigat, a cărui existenţă nu a fost înlăturată prin nici un act normativ.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs pârâtul M.A.D.R..
În cuprinsul recursului se arată că hotărârea atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, cererea referitoare la prima de concediu pe anii 2001 – 2003 fiind prescrisă potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958. de asemenea, se apreciază că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că aplicarea dispoziţiilor referitoare la prima de concediu a fost suspendată prin legile bugetare aferente anilor respectivi.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Este de necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că, prin dispoziţii succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 – 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 la republicarea în M. Of. nr. 251/22.03. 2004, precum şi prin art. 35 alin. (2) la republicarea în M. Of. nr. 365/29.05.2007.
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.A.D.R. împotriva sentinţei civile nr. 2422 din 10 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1168/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1170/2008. Contencios → |
|---|
