ICCJ. Decizia nr. 1171/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1171/2008
Dosar nr. 4145/2/2007
Şedinţa publică din 20 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta L.Ş. a chemat în judecată M.F.P. (în prezent M.E.F.), solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând primele de concediu pentru anii 2004, 2005 şi 2006 actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, a fost funcţionar public în cadrul instituţiei pârâte în perioada 2004 - 2006, iar conform Legii nr. 188/1999, art. 31 alin. (2), are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Ulterior, printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu. Suspendarea încetând, reclamanta a solicitat plata primelor de concediu cuvenite pentru anii 2004 - 2006, perioadă în care, a avut calitatea de funcţionar public.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2151 din 17 septembrie 2007 a admis acţiunea reclamantei, dispunând obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând primele de concediu pentru anii 2004 – 2006, actualizate cu indicele inflaţiei de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că textele prin care s-a dispus suspendarea succesivă a acordării primelor de concediu contravin art. 53 din Constituţia României, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi, astfel că reclamanta are dreptul la acordarea primelor de vacanţă.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs M.E.F., care a susţinut că: legea care a prevăzut acordarea primelor de concediu a fost prohibitivă, iar instanţa a acordat un drept nepermis de lege.
Totodată, recurentul a mai susţinut că drepturile suplimentare,cum sunt primele, sporurile, adaosurile prevăzute de acte normative nu constituie drepturi fundamentale, care nu ar mai putea fi modificate sau chiar anulate de către legiuitor.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 – 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că, s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinţei civile nr. 2151 din 17 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1150/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1176/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
