ICCJ. Decizia nr. 1181/2008. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1181/2008
Dosar nr. 798/43/2007
Şedinţa publică din 20 martie 2008
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 16 noiembrie 2004, pe calea contenciosului administrativ, reclamantele E.E.L. Cluj - Napoca şi P.E.L. Târgu - Mureş au solicitat, în contradictoriu cu Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, obligarea pârâtului la emiterea unei decizii motivate, conform Legii nr. 501/2002, de restituire în natură în favoarea reclamantei P.E.L. Târgu - Mureş a apartamentelor nr. 1 şi nr. 2, precum şi terenul rămas liber de construcţii, situate în Târgu - Mureş.
Motivându-şi acţiunea, reclamantele au arătat că, prin cererea cu nr. 1875 din 10 februarie 2003, au solicitat pârâtului restituirea în natură a imobilului menţionat, în conformitate cu prevederile OUG nr. 94/2000 şi Legii nr. 501/2002. Pârâtul a trimis reclamantelor o adresă la data de 25 martie 2003, prin care se solicită depunerea unor înscrisuri suplimentare, după care nu au mai primit nici un răspuns, deşi avea obligaţia să se pronunţe asupra cererii în termen de 60 de zile.
Prin sentinţa nr. 24 din 24 ianuarie 2005, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins cererea reclamantelor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 3332 din 27 mai 2005, a admis recursul declarat de reclamantele E.E.L. Cluj - Napoca şi P.E.L. Târgu - Mureş împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Târgu - Mureş, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de recurs a reţinut că prima instanţă a apreciat în mod greşit că reclamantele au solicitat emiterea unei decizii favorabile de retrocedare a imobilului în litigiu şi a concluzionat că instanţa s-ar substitui competenţei date prin lege autorităţii administrative pârâte.
Rejudecând cauza în fond, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 150 din 15 decembrie 2006 a respins acţiunea reclamantelor, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi cu intervenienţii accesorii H.F.N. şi H.A., reţinând că apartamentele în litigiu nu pot face obiectul OUG nr. 94/2000, întrucât nu au aparţinut niciodată reclamantelor, iar actul normativ respectiv nu se referă la lăcaşuri de cult, asemenea imobile fiind excluse în mod expres pe considerentul că vor face obiectul unei alte reglementări.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 2079 din 19 aprilie 2007, a respins recursul reclamantelor, ca nefondat.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de recurs a reţinut că imobilul revendicat face parte din categoria celor care au avut anterior destinaţia de locaş de cult, nefiind un imobil susceptibil a fi încadrat în categoria reglementată de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din OUG nr. 94/2000.
Împotriva deciziei pronunţate în recurs de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare E.E.L. Cluj - Napoca şi P.E.L. Târgu - Mureş, în temeiul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., justificat de faptul că instanţa de recurs a omis să cerceteze toate motivele de recurs.
44
Au învederat contestatoarele reclamante, prin motivele contestaţiei în anulare, că instanţa de fond, contrar expertizei efectuate în cauză, a susţinut că apartamentele nr. 1 şi nr. 2 nu au aparţinut reclamantelor la data efectuării schimbului forţat, fiind vândute în anul 1923 numiţilor B.L. şi R.G. Această constatare, s-a spus, nu corespunde realităţii, întrucât apartamentele nr. 1 şi nr. 2 au format obiectul schimbului, constituind la data respectivă camerele P.E.L. Târgu - Mureş.
În realitate, imobilul a fost vândut în anul 1923 numiţilor B.L. şi R.G., astfel că instanţa de fond s-a pronunţat faţă de un alt imobil decât cel pentru care a fost sesizată.
Din această eroare provine şi greşeala de calcul a instanţei de fond cu privire la valoarea de schimb a celor două imobile, fiindcă din valoarea imobilului se scade valoarea celor două apartamente şi terenul aferent acestora.
Or, primul motiv de recurs s-a referit la aspectele evocate mai sus, dar instanţa de recurs nu a făcut nici o referire la cele invocate sub acest aspect, omiţând astfel cercetarea acestui motiv de casare.
Pe de altă parte, au arătat contestatoarele că au invocat prin recurs şi faptul că imobilul nu poate fi scos de sub regimul OUG nr. 94/2000 pe considerentul că se referă la un lăcaş de cult, întrucât lăcaşul de cult a fost demolat, nu mai există în materialitatea lui, procesul fiind pornit pentru retrocedarea unei părţi din parohie, care nu este exclusă de sub incidenţa OUG nr. 94/2000.
Instanţa de recurs nu s-a pronunţat nici asupra acestui aspect, făcând referire la un alt motiv de respingere a recursului, cu care de altfel nici nu a fost sesizată.
Nu poate fi invocată lipsa procedurii prealabile în procedura de drept comun a abuzivităţii schimbului de imobile din moment ce reclamantele nu pot solicita anularea schimbului şi readucerea în situaţia anterioară, în condiţiile în care între timp s-a construit de către contestatoare un nou lăcaş de cult. Instanţa de recurs a făcut, în mod eronat, trimitere la art. 3 din Legea nr. 247/2005 care nu are aplicabilitate în cauză, incidente fiind dispoziţiile OUG nr. 94/2000 şi ale art. 6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998.
În consecinţă, s-a solicitat admiterea contestaţiei, anularea deciziei atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care să fie respectat obiectul cauzei, în reală şi actuală componenţă şi valoare, cu recunoaşterea caracterului abuziv al schimbului obligatoriu şi forţat intervenit între contestatori şi statul român la iniţiativa şi prin forţa coercitivă a acestuia din urma.
Contestaţia în anulare este nefondată.
Potrivit prevederilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 2079 din 19 aprilie 2007, a respins recursul declarat de E.E.L. Cluj - Napoca şi P.E.L. Târgu - Mureş împotriva sentinţei civile nr. 150 din 15 decembrie 2006 a Curţii de Apel Târgu - Mureş, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, cu motivarea că în mod temeinic şi legal instanţa de fond a reţinut că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor care au avut anterior schimbului destinaţia de lăcaş de cult şi că imobilul revendicat nu este un imobil care a aparţinut cultelor religioase susceptibil de a fi încadrat în categoria imobilelor al căror regim juridic este reglementat de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din OUG nr. 94 din 2000.
Pe de altă parte, a precizat instanţa de recurs că recurentele reclamante nu au făcut dovada caracterului abuziv, sau al schimbului forţat, pe calea unei acţiuni de drept comun exercitate în condiţiile şi în termenul puse la dispoziţie de art. 3 din Legea nr. 247/2005, iar diferenţele de valoare ale imobilului care au făcut obiectul schimbului liber consimţit sunt irelevante, valoarea celor două imobile care au format obiectul schimbului fiind valoarea acestora de la data efectuării schimbului şi nu valoarea de circulaţie calculată în contextul şi după criteriile economiei de piaţă din România la data judecării cauzei.
În esenţă, recurentele reclamante, prin motivele de recurs, au criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond ca nelegală şi vădit netemeinică, urmare unor erori grave privitoare la regimul juridic al imobilului care constituie obiectul dosarului şi la calculul greşit şi confuz al valorii imobilelor supuse schimbului forţat din anul 1960 şi consecinţă a interpretării greşite a legii.
Ca argumente in sprijinul acestor motive de recurs, s-a învederat de către recurente că este eronată susţinerea instanţei de fond în sensul că apartamentele nr. 1 şi nr. 2 a căror restituire s-a solicitat fac parte din imobilul vândut în anul 1922 şi că în mod greşit s-a interpretat art. 1 alin. (1) din OUG nr. 94/2000 în sensul că s-a solicitat restituirea unui lăcaş de cult, în realitate solicitându-se restituirea în natură a spaţiului rămas nedemolat şi nevândut din Parohie ( respectiv ap. 1 şi nr. 2 ) şi o mică parte din terenul neocupat de construcţii, unde este aşezat un chioşc de fast - food.
De principiu, instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin motivul de casare sau modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit aspect sau o afirmaţie a recurentului, cum este cazul în speţă, nu deschide calea contestaţiei în anulare specială, în condiţiile art. 318 teza 2 C. proc. civ.
într-adevăr, prin considerentele deciziei atacate instanţa de recurs a stabilit conclusiv că retrocedarea în natură a imobilului construcţii şi teren neocupat de construcţii nu este posibilă în condiţiile OUG nr. 94 din 2000, atâta vreme cât nu s-a probat caracterul abuziv al preluării de către stat şi caracterul forţat al schimbului de imobile intervenit între reclamante şi statul român anterior anului 1989, astfel că în raport de aceste constatări argumentele arătate mai sus - invocate de către recurente prin recurs şi apreciate eronat ca motive de recurs distincte care nu au fost cercetate de instanţa de recurs din greşeală - erau lipsite de orice semnificaţie juridică.
În aceste condiţii, urmează a se dispune respingerea ca nefondată a contestaţiei în anulare formulată de E.E.L. Cluj - Napoca şi de P.E.L. Târgu - Mureş împotriva Deciziei nr. 2079 din 19 aprilie2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pe temeiul culpei procesuale, contestatoarele vor fi obligate la plata în favoarea intimaţilor H.F.N. şi H.A. a sumei de 1.190 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de E.E.L. Cluj - Napoca şi de P.E.L. Târgu - Mureş împotriva Deciziei nr. 2079 din 19 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Obligă contestatoarele la plata sumei de 1190 lei cheltuieli de judecată către intimaţii H.F.N. şi H.A.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1176/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1383/2008. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
