ICCJ. Decizia nr. 1266/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1266/2008
Dosar nr. 4936/2/2007
Şedinţa publică din 26 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2714 din 1 noiembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta C.A.F. în contradictoriu cu pârâţii M.I.R.A. şi A.N.; a obligat pârâţii la plata către reclamantă a primei de concediu pe anii 2001 - 2003, actualizată în raport de rata inflaţiei, aplicabilă la data plăţii efective; a respins cererea de chemare în garanţie a M.E.F. formulată de M.I.R.A.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că reclamanta era îndreptăţită la plata primei de concediu pe perioada 1 martie - 1 iulie 2003, în baza prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.
S-a mai reţinut că dispoziţia legală sus - menţionată a fost suspendată până la data de 31 decembrie 2006 însă, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia, ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui în intervalul de timp respectiv.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie s-a reţinut că M.E.F. nu are atribuţii privind virarea către ordonatorii principali de credite a fondurilor necesar plăţii primelor de concediu sau altor drepturi prevăzute de dispoziţiile legale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul M.I.R.A.
Recurentul a susţinut că, în mod greşit instanţa nu s-a pronunţat asupra prescripţiei dreptului la acţiune, pe care o reiterează în recurs.
Pe fondul cauzei, recurentul a susţinut că acordarea primelor de concediu pentru perioada în care dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate încalcă prevederile legilor bugetare prin care s-a dispus suspendarea.
S-a mai susţinut că potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 500/2002 orice angajare şi utilizare a creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate atrage răspunderea celor vinovaţi.
Recurentul a mai susţinut şi că hotărârea recurată este criticabilă şi sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanţie a M.E.F.
Recursul este nefondat.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reiterată în recurs, nu este întemeiată faţă de împrejurarea că dispoziţiile legale de suspendare a aplicării prevederilor art. 34 din Legea nr. 188/1999 au întrerupt cursul prescripţiei pentru beneficiarii drepturilor prevăzute de acest text.
Suspendarea unei dispoziţii legale printr-un act normativ împiedică producerea de efecte juridice până la încetarea cauzei de suspendare.
Criticile aduse hotărârii primei instanţe ce vizează fondul cauzei sunt, de asemenea, neîntemeiate şi nu pot fi primite.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei pentru perioada precizată în acţiune.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Critica ce vizează respingerea cererii de chemare în garanţie este neîntemeiată întrucât M.I.R.A. are calitate de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 21 din Legea nr. 500/2002 ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul M.I.R.A. împotriva sentinţei civile nr. 2714 din 1 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1256/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1267/2008. Contencios → |
|---|
