ICCJ. Decizia nr. 1366/2008. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1366/2008
Dosar nr. 2089/2/2007
Şedinţa publică din 1 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Biserica Ortodoxă S.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. (în prezent M.E.F.), să se dispună obligarea acestuia să-i recunoască dreptul la restituirea contravalorii titlurilor la purtător emise de către Statul Român reprezentând datoria publică a României şi, implicit, obligaţia de a-i restitui ulterior contravaloarea acestor titluri.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că deţine un număr însemnat de titluri la purtător care fac parte din categoria împrumuturilor publice angajate de către Statul Român, în anul 1913 şi 1922, cu obligaţia acestuia ca la termenele stabilite să restituie către dobânditori capitalurile şi dobânzile.
A mai susţinut reclamanta că, prin adresa din 18 septembrie 2006, pârâtul a refuzat în mod nejustificat soluţionarea cererii de restituire.
Pârâtul M.E.F., prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe considerentul că adresa menţionată mai sus nu este act administrativ unilateral, astfel cum este definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 1785 din 21 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul M.E.F. şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta Biserica Ortodoxă S.T.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că nu pot fi acceptate susţinerile pârâtei cu privire la inadmisibilitatea acţiunii,având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se asimilează actelor administrative şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, iar la cererea adresată instanţei a fost anexat răspunsul autorităţii pârâte, respectându-se astfel cerinţele dispoziţiilor art. 12 din legea 554/2004.
Pe fond, prima instanţă a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care definesc noţiunea de „refuz nejustificat", întrucât refuzul pârâtei a fost motivat de existenţa acordurilor dintre România şi S.U.A. încheiate la 30 martie 1960 şi 24 aprilie 1975, prin care au fost reglementate pretenţiile de orice natură ale cetăţenilor S.U.A. faţă de România, precum şi de prescripţia dreptului la acţiune, conform dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Concluzionând, prima instanţă a apreciat că nemulţumirea reclamantei faţă de răspunsul primit la cererea formulată nu poate echivala cu un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, astfel cum această sintagmă este definită de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Biserica Ortodoxă S.T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 ind. 1 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta reclamantă susţine, în esenţă, următoarele:
1. În mod greşit instanţa de fond a acceptat punctul de vedere al pârâtului, în sensul că nu există refuz nejustificat în soluţionarea cererii reclamantei, acordurile invocate în apărare neavând legătură cu titlurile la purtător, ele reglementând anumite probleme financiare în suspensie, existente între cele două state,referitoare la titluri în dolari şi bonuri de valoare emise în anul 1922 şi denominate în lire sterline; prin urmare, cele două acorduri menţionate de instanţa de fond în considerentele sentinţei atacate nu au incidenţă în cauză.
2. În mod greşit instanţa de fond a reţinut că refuzul de a soluţiona cererea noastră în mod favorabil a avut drept justificare legală şi dispoziţiile Decretului 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. In realitate, afirmă recurenta - reclamantă, decretul menţionat mai sus nu putea fi aplicat retroactiv, unor titluri emise anterior intrării sale în vigoare, în cuprinsul cărora era menţionat un termen de rambursare la valoarea nominală de 40 de ani şi un termen de prescripţie de 30 ani (care s-ar fi împlinit în anul 1983). Arată, de asemenea, că prescripţia dreptului material la acţiune a fost întreruptă prin faptul instaurării regimului comunist, întreruperea continuând chiar până la data plăţii acestora, întrucât Guvernul instalat după anul 1989 nu a repudiat niciodată obligaţia de plată a respectivelor titluri, iar prin adresa atacată nu a contestat caracterul lor valabil, invocând doar acest incident în privinţa plăţii.
Recursul este nefondat.
Examinând actele dosarului şi criticile recurentei, prin prisma dispoziţiilor art. 304, art. 3041 C. proc. civ. şi a prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii, nefiind dat în speţă nici un motiv care să impună modificarea sau casarea ei, concluzie fundamentată pe argumentele în continuare arătate.
Stabilind obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ, Legea nr. 554/2004 statuează, prin art. 8 alin. (1), în forma în vigoare la data sesizării instanţei, că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii publice emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de art. 7 alin. (4), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.
Potrivit tezei a II-a a aceluiaşi text, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionareaîn termen s-au prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), instanţa poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, soluţii expres prevăzute prin art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege.
În speţă, sesizând instanţa de contencios administrativ, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la recunoaşterea calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituirea unor titluri de valoare care fac parte din categoria împrumuturilor publice angajate de statul Român în anii 1913 şi 1922, respectiv să-i recunoască dreptul pretins şi, implicit, obligaţia de a-i restitui ulterior contravaloarea acestor titluri.
În motivarea acţiunii s-a susţinut că reclamanta deţine un număr însemnat de titluri la purtător pentru care statul român nu-şi îndeplineşte obligaţia de restituire, iar, urmare cererilor repetate, pârâtul a emis adresa din 18 septembrie 2006 prin care a refuzat în mod nejustificat soluţionarea cererii sale, limitându-se să invoce existenţa unor acorduri încheiate între România şi SUA cu privire la condiţiile de încasare a respectivelor titluri şi, respectiv, intervenirea prescripţiei dreptului la acţiune pentru ipoteza în care acestea nu au fost încasate în condiţiile stabilite.
Au fost indicate şi argumentele pentru care, în opinia reclamantei, există posibilitatea legală de a se solicita, în prezent, restituirea contravalorii acestor titluri, vizând, în esenţă, aplicabilitatea în speţă a termenului de prescripţie de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ. şi nu a celui prevăzut de Decretul nr. 167/1958, termen care a început să curgă numai de la data căderii regimului comunist, dată de la care deţinătorii obligaţiunilor au avut posibilitatea practică şi legală de a acţiona.
Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129 C. proc. civ., obligă instanţa să procedeze în primul rând la calificarea juridică exactă a acţiunii şi în funcţie de această calificare să verifice condiţiile de admisibilitate, urmând a se pronunţa numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Raportat la conţinutul acţiunii reclamantei şi a argumentelor invocate în justificarea acestui demers judiciar, în mod corect prima instanţă s-a considerat legal investită a examina, în condiţiile contenciosului administrativ, numai pretinsul caracter nejustificat al refuzului de soluţionare a cererii, comunicat cu adresa din 18 septembrie 2006.
În înţelesul legii contenciosului administrativ, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere implică, potrivit art. 2 lit. h) - devenită lit. i) în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 262/2007 - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu soluţiona cererea.
Excesul de putere este definit, prin art. 2 lit. m), ca fiind exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, ca de altfel şi prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege, în raport cu modificările aduse prin Legea nr. 262/2007.
Rezultă din aceste prevederi legale că admisibilitatea acţiunii într-o atare situaţie este condiţionată de existenţa unui refuz explicit de rezolvare a unei cereri, care să fie exprimat cu exces de putere, adică cu depăşirea limitelor dreptului de apreciere al autorităţilor administraţiei publice.
Prin urmare, nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, soluţionarea unei cereri în defavoarea petiţionarului sau contrar aşteptărilor sale nereprezentând, în mod automat, un astfel de refuz.
Stabilirea conţinutului răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorităţii emitente, care trebuie exercitate însă cu respectarea normelor legale în vigoare.
Procedând la examinarea conţinutului adresei în discuţie, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, prima instanţă a concluzionat în mod corect că refuzul pârâtului, motivat de existenţa unor acorduri între România şi SUA referitoare la reglementarea problemelor financiare dintre cele două ţări şi, respectiv, intervenirea prescripţiei dreptului la acţiune, nu are un caracter nejustificat, impunându-se adoptarea soluţiei de respingere a acţiunii ca fiind neîntemeiată.
Aşa fiind, cum reclamanta nu a solicitat obligarea autorităţii pârâte la emiterea unui anumit act administrativ, a unei adeverinţe, a unui certificat sau orice alt înscris, în sensul dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, ca urmare a pretinsului refuz nejustificat practicat, acte în baza cărora să se procedeze la onorarea pretenţiilor sale, o atare obligaţie nefiind instituită, de altfel, în sarcina pârâtului prin nici o dispoziţie legală, se constată că soluţia adoptată de prima instanţă este întrutotul justificată,capetele de cerere prin care se tinde la obţinerea contravalorii titlurilor la purtător având, incontestabil, un caracter esenţialmente civil.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Biserica Ortodoxă S.T., împotriva sentinţei civile nr. 1785 din 21 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1357/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1378/2008. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
