ICCJ. Decizia nr. 1480/2008. Contencios. Anulare acte privind reglementarea concurenţei(componentă ajutor de stat, componentă concurentă). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1480/2008
Dosar nr. 920/2/2006
Şedinţa publică din 7 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1835 din 26 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC C.D.I.T. SRL Constanţa în contradictoriu cu pârâtul C.C. Bucureşti, având ca obiect anularea parţială a Deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005 în ceea ce priveşte sancţionarea cu amendă contravenţională şi în subsidiar reducerea amenzii aplicate de pârâtă în mod excesiv şi contrar prevederilor legale şi situaţiei de fapt, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin actul administrativ contestat, pârâta - autoritatea de concurenţă, a sancţionat încălcarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1), lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 21/1996, reţinând în urma raportului de investigaţie efectuat în cauză, că între reclamantă în calitate de distribuitor şi SC W.R. SRL în calitate de furnizor, la data de 1 martie 2000 s-a încheiat un contract de distribuţie, având ca obiect procurarea de produse W. în scopul revânzării, părţile neţinând seama de recomandările pârâtului stabilite prin Deciziile nr. 40 şi nr. 458 din 1999, în sensul ca preţul recomandat să nu fie înţeles şi aplicat de către distribuitor ca un preţ fix.
Instanţa de fond a reţinut că, contractul încheiat cuprinde în art. 3 o clauză contractuală cu un vădit caracter anticoncurenţial, demonstrat prin stabilirea preţului fix de revânzare pe care trebuie să-l practice distribuitorul în relaţiile cu clienţii săi, furnizorul fiind astfel cel care determina practic comportamentul pe piaţă al distribuitorului care primea periodic liste de preţuri anexe la contract, liste care cuprindeau un singur preţ aferent unui anumit produs.
Totodată, a reţinut instanţa de fond, că prin contractele încheiate între SC W.R. SRL şi distribuitorii săi s-a practicat o politică de vânzări care stabilea discount - uri între 0 şi 8% aplicate de distribuitori pentru anumite tipuri de clienţi, acestea reprezentând înţelegeri anticoncurenţiale pe verticală.
Faptul că în activitatea sa, reclamanta nu a pus în aplicare în totalitate normele stabilite de politica de vânzări nu este de natură să o exonereze de răspundere pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 21/1996, câtă vreme textul de lege enunţat interzice orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei, acestea fiind şi considerentele pentru care prima instanţa nu a avut în vedere concluziile exprimate de specialistul în domeniul concurenţei indicat de reclamantă.
În ceea ce priveşte reţinerea în sarcina reclamantei a contravenţiei prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, instanţa de fond a constatat că aceasta a fost dovedită în cursul investigaţiei în sensul împărţirii pieţelor de desfacere şi a alocării clienţilor între distribuitori, relevante în acest sens fiind telefax - ul din 5 iulie 2000 adresat de SC W.R. SRL către toţi distribuitorii şi actele adiţionale la contract, care cuprind menţiuni referitoare la „clienţii alocaţi".
Prima instanţă a apreciat ca fiind legală Decizia de sancţionare emisă şi prin prisma cuantumului amenzii aplicate, aceasta fiind stabilită într-un procent de până la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior aplicării sancţiunii, ţinându-se cont de gravitatea şi durata faptei şi a consecinţelor sale asupra concurenţei.
În ce priveşte problema „prescripţiei extinctive a dreptului C.C. de a aplica amenda contravenţională", instanţa de fond a reţinut că excepţia invocată este neîntemeiată, fapta anticoncurenţială reţinută în sarcina reclamantei neputând fi constatată decât după finalizarea raportului de investigaţie, în baza căruia s-a emis Decizia nr. 224 din 9 decembrie 2005, fiind respectat astfel termenul de 6 luni pentru aplicarea sancţiunii de la momentul constatării săvârşirii faptei, şi în plus fapta reclamantei a avut caracter continuu, săvârşindu-se în perioada martie 2000 – septembrie 2004.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul prevăzut de lege reclamanta SC C.D.I.T. SRL Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei instanţei de fond în sensul anulării Decizii nr. 224 din 19 decembrie 2005 a C.C.
Recurenta a invocat motivul de modificare sau casare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii", precum şi cel prevăzut de art. 3041 C. proc. civ., hotărârea pronunţată fiind lipsită de calea de atac a apelului, astfel că instanţa poate să examineze cauza sub toate aspectele.
Ca un prim motiv de recurs, reclamanta-recurentă critică sentinţa sub aspectul greşitei aplicări a art. 13 alin. (1) şi alin. (2) din OG nr. 2/2001 şi art. 58 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 şi soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica amenda contravenţională cuprinsă în Decizia nr. 224 din 19 decembrie 2005.
În raport de interpretarea dată textului de lege – art. 13 alin. (2) din OG nr. 2/2001, potrivit căreia termenul de prescripţie al dreptului de a aplica sancţiunea în cazul contravenţiilor continue „curge de la data constatării faptei numai în situaţia în care aceasta nu fusese epuizată", şi a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din OG nr. 2/2001, care reglementează situaţia încetării contravenţiei înainte de constatarea faptei, „termenul de 6 luni de prescripţie curge de la data constatării faptei, însă nu mai târziu de la data încetării acţiunii sau inacţiunii".
Or, în cauză, susţine recurenta, contravenţia anticoncurenţială a încetat, s-a epuizat la data de 13 februarie 2002, când s-a probat ultima comunicare dintre W. şi C.D. cu privire la politica de vânzări, iar sancţiunea a fost aplicată la data de 19 decembrie 2005, când s-a emis Decizia atacată, deci cu mult peste termenul de 6 luni de la data încetării acţiunii care echivalează cu epuizarea faptei.
Într-un al doilea motiv de recurs, recurenta critică sentinţa instanţei de fond sub aspectul greşitei aplicări a art. 5 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din Legea concurenţei nr. 21/1996.
Precizează recurenta că s-a reţinut greşit în sarcina sa încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, fixarea preţurilor de revânzare, atât în mod direct, prin semnarea contractului de distribuţie (art. 3, clauza presupus anticoncurenţială, prin care furnizorul îşi rezerva dreptul de a recomanda preţurile maximale) cât şi indirect, prin însuşirea documentului unilateral al furnizorului denumit politica de vânzări.
Astfel, se susţine că instanţa a ignorat textul art. 5 din Regulamentul C.C. din 5 aprilie 2004, care rezervă furnizorului posibilitatea „de a recomanda un preţ de vânzare, cu condiţia ca acest preţ să nu reprezinte un preţ fix sau minim de vânzare la care s-ar ajunge ca urmare a presiunilor exercitate sau a stimulentelor oferite de oricare dintre părţi", raportul de expertiză financiar-contabilă efectuat în cauză, stabilind că C.D. a preluat preţurile maximale recomandate de furnizor ca fiind preţuri „de recomandare", practicând inclusiv discount - uri şi preţuri diferite faţă de cele cuprinse în contractul de distribuţie şi mai apoi în politica de vânzări.
Pe de altă parte, susţine recurenta, nu i se poate imputa că la încheierea contractului de distribuţie nu a ţinut seama de recomandările pârâtului stabilite prin Deciziile nr. 40 şi nr. 458 din 1999, pentru că aceste decizii neavând caracter public şi nefiindu-i comunicate de către furnizor, nu au fost cunoscute, iar în ce priveşte documentul intitulat politica de vânzări acesta a fost redactat unilateral de către W. şi nu a fost semnat niciodată de recurentă, furnizorul abuzând astfel de poziţia sa dominantă în raportul contractual în cauză.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, împărţirea pieţelor de desfacere, recurenta susţine că dovezile reţinute de instanţa de fond, respectiv telefax - ul din 5 iunie 2000 prin care W. îşi afirma schema de discount - uri şi dorinţa ca distribuitorii să respecte zonele alocate, nu au nici o valoare juridică, cât timp nu au fost confirmate de distribuitor, concluzia fiind aceea că recurenta - reclamantă nu a participat activ la sistemul de alocare a clienţilor, de culegere de informaţii iniţiat de W., deci într-un cuvânt, nu a fost dovedită conduita sa anticoncurenţială prin împărţirea pieţelor de desfacere.
În fine, sub al treilea motiv de recurs, reclamanta critică sentinţa primei instanţe prin prisma greşitei aplicări a art. 56 din Legea nr. 21/1996 şi a prevederilor cuprinse în cap. II şi cap. III din Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 56 din Legea nr. 21/1996.
În acord cu jurisprudenţa europeană şi punctul 13 al noilor Instrucţiuni din 2006 privitoare la metoda de individualizare a amenzilor acordate în baza art. 23 alin. (2) din Regulamentul nr. 1/2003, procentul de amendă trebuie calculat în raport de „cifra totală de afaceri relevantă", adică cea corespunzătoare volumului de bunuri în legătură cu care s-a încălcat concurenţa, în speţă cifra de afaceri obţinută prin vânzarea produselor W. reprezentând doar 5% din cifra de afaceri globală, pentru anul 2001, aceasta fiind în cuantum de 2.493.102 RON şi în raport de care urmează a se face calculul amenzii.
Într-o a doua ipoteză când cifra de afaceri ce trebuie avută în vedere la aplicarea amenzii este cea corespunzătoare vânzărilor produselor W. pe anul 2004, respectiv 7.158.425 RON, procentul de 0,8% reţinut de C.C. pentru aplicarea amenzii contravenţionale trebuia calculat la această sumă.
Se critică totodată de către recurentă şi greşita individualizare a sancţiunii aplicare, C.C. neindicând motivele care au stat la baza stabilirii nivelului de bază al procentului de 0,8% şi nici reglementarea legală care a stat la baza calculului circumstanţelor atenuante.
Trebuie să se aibă în vedere faptul că gravitatea faptei este mică, înţelegerile anticoncurenţiale afectând o parte relativ redusă a pieţei şi neavând un impact major asupra concurenţei, ţinându-se seama de Instrucţiunile C.E. cu privire la individualizarea amenzilor aplicate în conformitate cu art. 15 alin. (2) din Regulamentul C.E. nr. 17/1962 pct. a alin. (7), care reţin ca fiind circumstanţe atenuante: rolul pasiv sau imitaţii în săvârşirea contravenţiei, netranspunerea în practică a acordurilor sau practicilor anticoncurenţiale, încetarea încălcărilor încă de la primele intervenţii ale autorităţii concurente, colaborarea efectivă a agentului economic în cadrul procedurii declanşate de autoritatea concurentă, etc..
Intimatul C.C. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică, Decizia nr. 224 din 19 decembrie 2005 fiind emisă cu respectarea dispoziţiilor legale.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte îl va respinge pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Primul motiv de recurs ce se referă la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului C.C. de a aplica amenda contravenţională recurentei-reclamante prin Decizia nr. 224 din 19 decembrie 2005 este nefondat.
Clauza contractuală având obiect anticoncurenţial – art. 3 din contractul de distribuţie – a produs efectele din momentul încheierii contractului – martie 2000 până în septembrie 2004 când a avut loc modificarea sa cu prilejul depunerii cererii de dispensă la C.C., fapta contravenţională având caracter continuu deoarece s-a întins pe toată perioada de existenţă a contractului.
Prin Ordinul de declanşare a unei investigaţii având ca obiect posibila încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei, Ordin ce poartă nr. 394 din 25 octombrie 2004 emis de preşedintele C.C., termenul de prescripţie a fost întrerupt, astfel că nu se poate considera că la data finalizării investigaţiei şi constatării efective, prin Decizia nr. 224 din 19 decembrie 2005 a contravenţiei, dreptul autorităţii de a aplica sancţiunea era prescris.
În mod eronat recurenta-reclamantă consideră că fapta contravenţională a încetat la data de 13 februarie 2002, pentru ca ulterior acestei date au mai existat cel puţin alte 5 documente referitoare la respectarea politicii de vânzări şi mai mult decât atât în unele documente ale W. referitoare la raportul de investigaţie în anul 2004, se face o referire clară la „alocarea clienţilor" respectiv cea de-a doua încălcare reţinută în sarcina recurentei - reclamante – art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996.
Cel de-al doilea motiv de recurs referitor la aplicarea greşită a art. 5 alin. (1) lit. a) şi c din Legea concurenţei, este şi el nefondat.
Referitor la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond că: art. 3 din contractul de distribuire încheiat între recurenta - reclamantă şi W., prin care SC C.D.I.T. SRL îşi asuma obligaţia de a revinde produsele W. la preţul „recomandat şi acceptat de furnizor" constituie o restricţionare a concurenţei.
Aceste prevederi legale se coroborează cu cele din legislaţia secundară, Regulamentul privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale şi Instrucţiunile privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei cu modificările şi completările ulterioare, în cazul înţelegerilor verticale.
Art. 5 din Regulament prevede o serie de restricţionări grave ale concurenţei, care exclud înţelegerile verticale de la încadrarea într-o astfel de categorie, restricţionări detaliate în Instrucţiuni la Capitolul III Secţiunea a III-a, Instrucţiuni care prevăd în acelaşi timp şi faptul că „clauzele contractuale sau practicile concertate care stabilesc în mod direct preţul de revânzare au un caracter restrictiv clar".
În apărare, recurenta - reclamantă, menţionează că art. 5 din Regulament, nu exclude posibilitatea furnizorului de a recomanda un preţ de vânzare, cu condiţia ca acest preţ să nu reprezinte un preţ fix sau minim de vânzare, însă omite să arate că furnizorul W., a cărei cotă de piaţă depăşeşte pragul de 30%, a cerut C.C. o dispensă individuală pentru recomandarea preţurilor de revânzare pentru distribuitor, exceptare ce a fost refuzată prin Decizia nr. 224/2005.
Aşa se explică faptul că înainte de a prezenta C.C. contractele de distribuţie pentru acordarea dispensei, părţile au modificat clauza din contract, punându-se de acord „recomandarea preţului maxim" cu facultatea distribuitorului de a respecta sau nu această recomandare privind preţul de revânzare.
Este cert deci că părţile erau conştiente de faptul că art. 3 din contract aşa cum era formulat şi aplicat de către distribuitori, era anticoncurenţial, prin această clauză contractuală fiind prevăzut preţul recomandat a fi folosit de distribuitori în relaţiile cu clienţii lor şi chiar preţul de vânzare ce urma a fi folosit de comercianţii en detail către consumatorii finali, existând chiar şi o sancţiune în cazul nerespectării condiţiilor impuse prin Politica de Vânzări, prevăzută în art. 3 alin. (3), conform căreia „furnizorul îşi rezerva dreptul de a modifica preţurile, discount - urile sau sortimentul de produse atunci când acest lucru era necesar".
O probă elocventă ce demonstrează „intenţia părţilor de a restrânge concurenţa" o constituie, aşa cum de altfel a reţinut şi instanţa de fond, telefax - ul din data de 26 aprilie 2001 transmis de către W. tuturor partenerilor săi comerciali, telefax care cuprindea şi lista de preţuri ale produselor W., valabilă de la 1 mai 2001, precum şi preţurile de vânzare cu amănuntul, necesar a fi recomandate în magazine.
Toate aceste aspecte reţinute demonstrează de fapt caracterul imperativ al clauzelor, care de fapt stabilesc în mod direct preţul fix de revânzare şi nicidecum „posibilitatea de recomandare sau preţurile maxime", aşa cum de altfel susţine reclamanta în recursul formulat.
Clauza concurenţială cuprinsă în art. 3 din contractul de distribuţie, trebuie însă analizată şi prin politica de vânzări W. care stabilea condiţiile acordate în piaţă, discount - uri aplicate pe grupe de clienţi, în conformitate cu cele stipulate prin faxul din data de 12 octombrie 2000, de la W. către toţi distribuitorii, majoritatea discount - urilor recomandate a fi acordate de distribuitor fiind de 0,8%, prin acesta ajungându-se la comercializarea produselor la preţul stabilit în art. 3 din contractul de distribuţie.
La pct. 88 din Decizia contestată este redat o parte din documentul numit „Politica de Vânzări" întocmit de W. şi pe baza propunerilor distribuitorilor săi.
Aşadar prevederile contractuale împreună cu politica de vânzări ce era aplicată distribuitorilor W. nu a avut drept consecinţă decât limitarea libertăţii distribuitorilor de a-şi stabili preţul de revânzare, a dus la realizarea uneiîmpărţiri a clienţilor şi a teritoriilor şi a stabilit discount - ul oferit de aceştia clienţilor, toate acestea eliberându-i pe distribuitori de presiunea concurenţială şi asigurându-le un profit prestabilit.
Recurenta - reclamantă nu poate pretinde că nu a avut cunoştinţă de recomandările intimatului stabilite prin deciziile nr. 40 şi nr. 458 din 1999 şi că nu a fost de acord cu politica de vânzări practicată de furnizor, din probatorii rezultând că a participat activ la implementarea acestei politici, elocventă în acest fiind corespondenţa purtată între cei doi contractanţi.
Telefax - urile din 5 iulie 2000 şi respectiv 3 august 2001, trimise de către furnizor către toţi distribuitorii şi respectiv către recurenta - reclamantă se referea la problema „alocării teritoriale a clienţilor" şi se cerea acesteia transmiterea unor eventuale noi propuneri de alocare a unor noi clienţi, aceştia urmând să îndeplinească condiţiile stipulate în politica de vânzări.
Cât priveşte susţinerea recurentei-reclamante în sensul că în mod eronat s-a reţinut în sarcina sa contravenţia prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea concurenţei nr. 21/1996 - împărţirea pieţelor de desfacere, aceasta este neîntemeiată.
Recurenta-reclamantă nu a confirmat în mod expres politica de vânzări a furnizorului, dar s-a comportat pe piaţă la fel ca şi ceilalţi distribuitori membri ai reţelei de distribuţie, fiind chiar un participant activ la implementarea acestei politici, aşa după cum s-a menţionat mai sus.
Actul adiţional încheiat de recurentă cu W. la data de 1 martie 2000, prevedea „efectuarea de verificări în piaţă de către reprezentanţii distribuitorului şi ai furnizorului în baza unor programări ce sunt efectuate şi agreate de ambele părţi".
La raportul de investigaţie al C.C. este ataşat şi Documentul nr. 18 creat în 2004, care prezintă listele cu distribuitorii, teritorii, clienţii alocaţi şi discount - uri care reprezentau de fapt principiile Politicii de Vânzări, acest document fiind recunoscut chiar de către recurentă prin afirmaţia făcută în sensul că nu a respectat întocmai discount - urile politicii de vânzări.
În Documentul 19 anexat de asemenila Raportul de Investigaţie în anul 2002, W. precizează că „din punct de vedere al conţinutului politica de vânzări este nemodificată dar urmează în perioada următoare să i se aducă completări ţinând seama de experienţa acumulată, dar şi de sugestiile distribuitorilor".
Aşadar, recurenta - reclamantă nu poate să susţină că nu a pus în practică prevederile contractuale, dar chiar şi în situaţia în care s-ar accepta acest punct de vedere, este lipsit de relevanţă acest aspect, de vreme ce prin semnarea contractului de distribuţie şi-a exprimat acordul cu clauzele acestuia, obiectul sau efectul unei înţelegeri anticoncurenţiale realizându-se alternativ şi nu cumulativ.
Analizând şi ultimul motiv de recurs privind greşita individualizare a sancţiunii dispuse de Consiliul Concurenţei şi menţinută de instanţa de fond, se constată că şi acesta este nefondat.
În primul rând, la individualizarea sancţiunii aplicate, intimatul C.C. a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 52 din Legea nr. 21/1996 şi anume gravitatea faptei şi consecinţele sale asupra concurenţei, criterii detaliate în „Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute de art. 56 din Legea concurenţei".
În Decizia contestată la cap. 8, s-a reţinut că practica anticoncurenţială constatată şi anume fixarea preţurilor de revânzare, alocarea clienţilor şi a teritoriilor, sunt fapt de gravitate medie, care s-au desfăşurat pe o perioade de câţiva ani 2000 - 2004, în ceea ce o priveşte pe recurenta - reclamantă, încălcarea legii săvârşită de recurentă având caracter continuu.
Nivelul de la care s-a pornit individualizarea a avut în vedere gravitatea faptei (efectele s-au produs pe întreg teritoriul ţării) şi durata încălcării şi el a fost calculat la un procent de 1% din cifra de afaceri, însă având în vedere circumstanţele atenuante reţinute (rolul exclusiv pasiv sau imitativ al încălcării şi colaborarea efectivă în cadrul procedurii declanşate de intimat) acesta a fost diminuat de 0,8%.
Având în vedere caracterul continuu al încălcării la stabilirea cifrei de afaceri la care s-a aplicat procentul determinat s-a luat în considerare cifra de afaceri aferentă anului anterior aplicării sancţiunii conform dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din legea concurenţei.
Cât priveşte susţinerea recurentei în sensul că la individualizarea sancţiunii trebuia avut în vedere nu cifra totală, ci doar cifra de afaceri corespunzătoare vânzărilor de produse W. pentru care a fost sancţionată, precizăm că aceasta nu poate fi avut în vedere.
Legislaţia naţională primară în materie de concurenţă cât şi cea secundară prevede luarea în calcul a cifrei de afaceri totală şi nu doar a cifrei de afaceri aferentă pieţei pe care s-a realizat înţelegerea anticoncurenţială.
Prevederile comunitare la care se referă recurenta, la momentul emiterii deciziei, prevedeau şi ele aceeaşi modalitate de stabilire a cuantumului amenzii şi în plus ele nu sunt aplicabile pentru că în speţă nu este vorba despre o încălcare ce afectează piaţa comună.
Nu poate fi avut în vedere nici punctul de vedere al recurentei, conform căreia individualizarea trebuia făcută în funcţie de cifra de afaceri corespunzătoare vânzărilor produselor W. pe anul 2001, pentru că aşa cum s-a explicat mai sus instanţele judecătoreşti au considerat că fapta anticoncurenţială săvârşită nu era prescrisă la momentul sancţionării.
Nu puteau fi avute în vedere la individualizarea sancţiunii noile Instrucţiuni din 2006 privitoare la metoda de individualizare a amenzilor acordate în baza art. 23 alin. (2) din Regulamentul nr. 1/2003, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, pentru că la data aplicării sancţiunii de către intimată, individualizarea acesteia se făcea conform Normelor privind individualizarea şi dozarea sancţiunilor prevăzute la art. 55 şi art. 56 din Legea concurenţei nr. 217/1996, dispoziţii expres derogatorii de la normele de drept comun.
Aşa fiind, se constată că s-a procedat de către intimat în individualizarea corectă a sancţiunii aplicate, ţinându-se seama şi de situaţia economico-financiară a societăţii.
Pentru toate aceste considerente, constatând că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul formulat de reclamantă se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC C.D.I.T. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1835 din 26 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1479/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1481/2008. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
