ICCJ. Decizia nr. 1545/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1545/2008
Dosar nr. 847/1/2008
Şedinţa publică din 9 aprilie 2008
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 30 iunie 2008, a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, I.L., a formulat, în contradictoriu cu Prefectul Municipiului Bucureşti, Guvernul României, A.M. şi A.M.A., precum şi cu T.S., contestaţia în anulare împotriva Deciziei 3750 din 4 octombrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 6365/2/2006.
În motivarea contestaţiei s-au invocat dispoziţiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ. – hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordie publică privitoare la competenţă şi art. 318 C. proc. civ. – instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
Sub primul aspect contestatoarea a susţinut că: „motivarea instanţei că prefectul poate ataca orice act al primarului la instanţa de contencios administrativ, are în vedere „toate calităţile primarului (ca şef al autorităţii publice, ca şef de unitate, ca şef de personal, ca ofiţer de stare civilă) şi că aceasta ar însemna modificarea procedurii judiciare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocând sub acest aspect Decizia 9 din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în secţii unite. Această decizie „a precizat contestatoarea" prevede că „în măsura în care cel îndreptăţit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândeşte – ex lege – un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile şi respectiv dispoziţiile privind imobilele aflate sub incidenţa acestei legi, sunt acte juridice civile, se impune concluzia că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competenţă procesuală civilă iar nu în cea a contenciosului administrativ.
Aşa fiind, a concluzionat contestatoarea „cum instanţa a apreciat că norma metodologică în raport de Constituţie nu are ca temei Legea nr. 10/2001, înseamnă că instanţa nu a judecat o excepţie de nelegalitate ci una de constituţionalitate care este de competenţa Curţii Constituţionale potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992".
Cât priveşte art. 318 C. proc. civ., contestatoarea susţine că: „faţă de motivarea instanţei că prefectul poate ataca orice act al primarului, indiferent de natura acestuia de contencios administrativ, are în vedere numai calitatea primarului de şef al administraţiei publice locale", şi atunci instanţa nu a cercetat motivele de recurs formulate, deoarece acestea se bazau pe ideea că primarul acţionează ca şef al unităţii deţinătoare şi nu ca şef al autorităţii publice.
Din actele cauzei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Prin Decizia nr. 3750 din 4 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de I.L. împotriva sentinţei civile nr. 2991 din 15 noiembrie 206 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
S-a reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că prin acţiunea înregistrată la 10 martie 2004, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 1603 din 8 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care doamnei I.L. i-au fost restituite în natură apartamentele situate în Bucureşti.
La termenul de judecată din 8 februarie 2006, Tribunalul Bucureşti, a invocat, din oficiu, excepţia de nelegalitate a pct. 20.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, aprobate prin HG nr. 498/2003.
Prin încheierea din 8 februarie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a dispus în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, suspendarea judecării cauzei şi a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a art. 20.6 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 498/2003.
La Curtea de Apel Bucureşti, a fost citat Guvernul României în calitate de emitent al actului contestat în procedura prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa nr. 2991 din 15 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată de pârâtul Guvernul României.
Totodată a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate a art. 20.6 din normele metodologice, aprobate prin HG nr. 498/2003, reţinând în esenţă că posibilitatea prefectului de a exercita, controlul de legalitate cu privire la actele de a imobilelor, emise de primar în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost prevăzut prin OUG nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001, act anterior adoptării HG nr. 498/2003, astfel că dispoziţiile în discuţie nu fac altceva decât să detalieze situaţiile în care prefectul poate verifica legalitatea dispoziţiilor emise de primar în baza legii speciale. Totodată, instanţa de fond a mai reţinut că dispoziţiile contestate pe calea excepţiei de nelegalitate sunt legale şi în raport de prevederile art. 24 alin. (1) lit. f) şi art. 26 din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului.
Împotriva sentinţei civile nr. 291 din 15 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta I.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru încălcarea dreptului de apărare precum şi conform art. 304 pct. 4 şi pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, recurenta a precizat că încălcarea dreptului său de apărare, de instanţa de fond constă în ignorarea celor 18 încălcări ale legii pe care le-a invocat în susţinerea excepţiei de nelegalitate.
A precizat recurenta în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., că sentinţa adaugă la Legea nr. 10/2001, depăşind limitele puterii judecătoreşti, pentru că noţiunea de control al fazei administrative, prevăzută de O.U.G nr. 184/2002 şi Legea nr. 48/2004 este definitivă, că HG nr. 950/2001, nu prevede dreptul prefectului, de a exercita controlul de legalitate asupra dispoziţiilor emise de primar.
Critica fondată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. are subsumate următoarele argumente:
- nelegalitatea introducerii Guvernului în cauză, ca pârât, în lipsa unei prevederi în acest sens în Legea nr. 554/2004, ignorarea recunoaşterii făcute de Guvern în întâmpinare.
- abrogarea art. 20.6 din HG nr. 498/2003 ca urmare a Constituţiei din 2003, norma administrativă contravenind art. 123 alin. (3), contrarietatea normei administrative cu art. 20 din Legea nr. 10/2001;
- nelegalitatea normei în raport de legea contenciosului administrativ şi Legea nr. 340/2004, care nu dau dreptul prefectului de a ataca deciziile emise în baza Legii nr. 10/2001,
- încălcarea competenţei instanţei civile şi gradele de jurisdicţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în pronunţarea deciziei atacate în cauză (prin care s-a soluţionat recursul împotriva sentinţei nr. 2991 din 15 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti), a reţinut că recursul declarat nu este fondat.
Instanţa de fond a reţinut că a fost investită cu excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 20.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile, preluate în mod abuziv, aprobate prin HG nr. 498/2003.
Norma atacată pe calea excepţiei de nelegalitate are următorul conţinut: „Deciziile/ dispoziţiile motivate de restituire emise de către primar pot fi contestate de prefect pe calea contenciosului administrativ numai dacă se constată o încălcare gravă a legii (de exemplu, în cazul în care se restituie în natură un imobil pentru care nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate sau a calităţii de moştenitor). Semnalăm că ambele instituţii – primarul şi prefectul – sunt implicate în procesul de restituire şi, ca atare, exercitarea controlului de legalitate din partea prefectului trebuie să vizeze numai acele cazuri în care se apreciază că restituirea dispusă este ilegală".
A fost considerată această prevedere contrară prevederilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, în aplicarea căreia a fost emisă.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data respectivă „Imobilele – terenuri şi construcţii – preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoarea a legii de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare".
În continuare art. 20 din Legea nr. 10/2001 are încă 3 alineate.
Instanţa de fond a reţinut că art. 20 din Legea nr. 10/2001 nu prevede dreptul prefectului de a ataca în justiţie dispoziţiile emise de primar potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dar legalitatea art. 20.6 din Normele metodologice nu poate fi verificată decât prin raportare la ansamblul actelor normative cu forţă juridică superioară care reglementează poziţia şi rolul prefectului în sistemul autorităţilor publice şi îi conferă acestuia prerogativa de tutelă administrativă asupra actelor autorităţilor administraţiei autonome locale.
Această prerogativă, a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia atacată, este instituită doar în Constituţia României, care prevede, în art. 123 alin. (5), că „Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal".
Deci a reţinut instanţa, norma constituţională prevede expres competenţa instanţei de contencios administrativ, fără a face distincţie în funcţie de natura actului atacat de prefect în exercitarea atribuţiei sale de control al legalităţii sau de obiectul de reglementare al legii în executarea căreia a fost emis sau adoptat actul respectiv.
Prevederile art. 123 alin. (5) din Constituţie, a reţinut instanţa prin Decizia contestată în cauză, au fost preluate şi detaliate în legile care au reglementat succesiv instituţia prefectului (Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi apoi Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului).
Mai mult, a precizat instanţa, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, atribuţia prefectului de a exercita controlul fazei administrative a aplicării acestei legi este prevăzut în art. 5 alin. (1) din Titlul II al OUG 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 şi pentru stabilirea unor măsuri de accelerare a aplicării acesteia şi a OG nr. 94/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002.
Instanţa în Decizia atacată în cauză prin calea extraordinară a contestaţiei în anulare a menţionat că: dată fiind prevederea constituţională enunţată, controlul de legalitate asupra fazei administrative a aplicării Legii nr. 10/2001 include şi prerogativa specifică a prefectului de a acţiona în contencios administrativ împotriva actelor nelegale ale primarului.
Aşa fiind, în judecata pricinii, instanţa a concluzionat că privite prin prisma tuturor acestor prevederi legale, pe care instanţa de fond le-a interpretat şi aplicat corect, criticile recurentei, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi legate de încălcarea Legii nr. 10/2002, a OUG 184/2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004, şi a normelor de competenţă C. proc. civ., sunt nefondate.
S-a mai reţinut că recurenta a invocat şi încălcarea dreptului său la apărare, încălcare constând în ignorarea celor 18 încălcări ale legii dar în realitate această critică, astfel cum a fost argumentată, se subsumează celei întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că nu se referă la drepturile şi garanţiile procesuale care intră în conţinutul dreptului la apărare.
Instanţa a mai considerat că nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu este fondat, pentru că instanţa de fond a soluţionat excepţia de nelegalitate în limitele atribuţiilor conferite puterii judecătoreşti, prin lege.
A mai reţinut instanţa că abrogarea HG nr. 498/2003 prin HG nr. 250/2007, care a intervenit după pronunţarea sentinţei recurate, nu lipseşte de obiect excepţia de nelegalitate, pentru că HG nr. 498/2003 a produs efecte juridice, iar legalitatea actului administrativ se raportează la cadrul legislaţiei în vigoare la data adoptării lui.
S-a mai menţionat în Decizia atacată în cauză că prevederi similare celor cuprinse în art. 20.6 din Normele aprobate prin HG nr. 498/2003 se regăsesc, în prezent, în art. 21.6 din Normele aprobate prin HG nr. 250/2007, având următorul conţinut: art. 21.6. Instituţia prefectului va exercita controlul de legalitate asupra dispoziţiilor de restituire emise de primari şi de preşedinţii consiliilor judeţene, iar în cazul în care se apreciază că acestea au fost ilegale vor fi contestate pe calea contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului.
Faţă de motivele de contestaţie în anulare,aşa cum au fost formulate de I.L. şi Decizia nr. 3750 din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrat şi fiscal, menţionate în prezenta decizie pe toate aspectele principale reţinute se constată că cererea este neîntemeiată şi va fi respinsă.
Potrivit art. 317 C. proc. civ.: hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate în art. 317 (numai dacă aceste motive nu au fost invocate pe calea apelului sau recursului).
Alin. (2) al art. 317 C. proc. civ. prevede că: pot fi atacate cu contestaţie în anulare, dacă motivul nu a putut fi invocat în recurs „hotărârea care a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă".
În cauză prin cererea de recurs formulată de petiţionara I.L. împotriva sentinţei nr. 2991 din 15 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi pct. 9 C. proc. civ., încălcarea art. 1 - 4 C. proc. civ. (în privinţa instanţei competente şi a gradelor de jurisdicţie) – fila 4 din Decizia atacată prin contestaţie în anulare – aspecte pe care instanţa s-a pronunţat (Decizia nr. 3750 din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Împrejurarea că în cauză contestatoarea nu este mulţumită de felul în care instanţa s-a pronunţat nu poate constitui temei pentru invocarea căii extraordinare de atac a contestaţie în anulare.
Cât priveşte invocarea art. 318 C. proc. civ. în sensul că instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de recurs este de asemenea neîntemeiată.
Instanţa s-a pronunţat pe motivele de recurs formulate.
De altfel este de observat că în cauză, contestatorul nici nu a indicat care este motivul pe care pe care instanţa nu s-ar fi pronunţat limitându-se a face o construcţie speculativă de drept ce nu are legătură cu instituţia contestaţiei în anulare ca o cale extraordinară de atac strict prevăzută în cazurile în care poate fi invocată în codul de procedură civilă.
Nefiind întemeiată contestaţia în anulare va fi respinsă conform art. 320 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de I.L. împotriva deciziei nr. 3750 din 4 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1532/2008. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 1553/2008. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
