ICCJ. Decizia nr. 2054/2008. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2054/2008
Dosar nr. 10658/2/2006
Şedinţa publică din 22 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamantul S.J. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, C.S.M., C.M. şi D.F., solicitând obligarea acestora, în solidar, la repararea pagubei de 30.000.000 Euro care i-a fost cauzată.
Motivându-şi cererea, reclamantul a arătat, în esenţă, că pârâţii, cu rea-credinţă au acţionat şi l-au supus torturii şi l-au lăsat fără ajutor deşi cunoşteau că este grav bolnav şi suferă de afecţiuni cardiologice, neurologice, nefrologice, hernie inghinală bilaterală, osteom genunchiul stâng şi paradontoză. Reclamantul a mai arătat că acţiunea pârâţilor s-a bazat pe discriminarea etnică, antisemită pornind de la faptul că este evreu.
Prin sentinţa civilă nr. 378 din 6 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de inadmisibilitate a capătului de cerere completat de reclamant, privind anularea Încheierii de şedinţă din 10 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 35390/2/2005 şi a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil.
De asemenea, prin aceeaşi sentinţă au fost respinse capetele de cerere privind despăgubirile şi cheltuielile de judecată, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a solicitat anularea Încheierii de şedinţă din data de 10 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, care nu este un act administrativ şi nu poate produce efecte juridice de drept administrativ, ci este un act procedural de drept penal, prin care se adoptă o măsură procesuală în faza de judecată şi împotriva căreia persoana vătămată se poate plânge pe calea prevăzută de Codul de procedură penală.
Instanţa de fond a reţinut că pârâţii au acţionat în calitate de organe judiciare, în cadrul unei proceduri judiciare şi nu ca o autoritate publică, în regim de putere publică.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirile, Curtea de Apel Bucureşti s-a apreciat ca neîntemeiat, reclamantul nefăcând nici o dovadă cu privire la un refuz nejustificat al administraţiei penitenciarelor de a-l supune unor controale medicale.
Totodată, instanţa de fond a mai reţinut că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, atât în ceea ce priveşte fapta ilicită, cât şi a existenţei unui prejudiciu, pretenţiile sale nefiind susţinute de dovezi. Prejudiciul invocat de reclamant nu a fost cauzat de un act administrativ, de refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri sau de nesoluţionarea în termen a unei cereri, astfel că acţiunea bazată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 este neîntemeiată.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul S.J.
Susţine în esenţă recurentul că hotărârea este nelegală fiindu-i încălcat dreptul său la un proces echitabil şi dreptul de acces la justiţie.
Instanţa de fond a refuzat nejustificat probele solicitate pentru soluţionarea cauzei şi a invocat excepţia de inadmisibilitate din oficiu favorizând în acest fel pârâţii chemaţi în judecată.
Recurentul invocă generic dispoziţiile art. 304 pct. 3, 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinare, intimatul - pârât Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea recursului, arătând că motivele de recurs nu au fost depuse în termenul legal conform art. 303 C. proc. civ.
Analizând cu prioritate excepţia invocată de intimat conform art. 137 C. proc. civ., instanţa constată că nu este fondată.
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel.
Reclamantul a formulat recurs menţionând că motivele de recurs vor fi depuse separat în faţa instanţei. Se constată că la dosar nu se află depusă dovada îndeplinirii corecte a comunicării hotărârii primei instanţe, astfel că la termenul de judecată din 15 noiembrie 2007 instanţa de recurs la solicitarea recurentului a dispus înmânarea unei copii a acesteia.
Recurentul a formulat în termen legal recurs, mai înainte de a-i fi comunicată hotărârea recurată.
Termenul pentru depunerea motivelor s-a socotit de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte conform art. 303 C. proc. civ.
Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate, şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
În mod corect prima instanţă a constat că încheierile de şedinţă pronunţate în dosarul nr. 35390/2/2005 de Curtea de Apel Bucureşti nu sunt acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, actele emise în legătură cu activitatea de judecată a instanţelor, a parchetului şi organelor de urmărire penală nu sunt cele administrative şi deci nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ în baza Legii nr. 554/2004.
Pe cale de consecinţă, acţiunea în anulare a încheierilor de şedinţă în contencios administrativ şi nu pe calea prevăzută de Codul de procedură penală, apare ca inadmisibilă şi în mod corect a fost respinsă.
Nu se poate reţine că în cauză au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului printr-o atingere adusă liberului acces la justiţie şi dreptul la un tribunal, întrucât reclamantul avea la dispoziţie prevederile procesuale penale în privinţa încheierilor de şedinţă atacate şi nu calea contenciosului administrativ, unde acţiunea în anularea încheierilor de şedinţă care nu sunt acte administrative este inadmisibilă.
Analizând lucrările dosarului se constată că instanţa de fond a pus în discuţie atât excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere completat la data de 9 ianuarie 2007 cât şi fondul pretenţiilor formulate de reclamant cu titlu de despăgubire iar reclamantul prezent în instanţă nu a solicitat să fie administrate probe în susţinerea acţiunii deduse judecăţii .
S-a reţinut că nu poate fi vorba de un refuz nejustificat în ceea ce priveşte soluţionarea unor cereri prin care reclamantul a solicitat acordarea asistenţei medicale de specialitate ori o faptă cauzatoare de prejudicii fiind depuse de pârâtul Ministerul Justiţiei documente medicale în care s-a reţinut că reclamantul a fost prezentat pentru examene de specialitate, nefăcându-se astfel dovada unui refuz de acordarea asistenţei medicale ori de evaluare a stării de sănătate.
Aşa cum s-a constatat, deşi a indicat generic în cererea de chemare în judecată că solicită probe în susţinerea pretenţiilor sale, aceste solicitări nu au mai fost susţinute, neindicându-se nici teza probatorie în acest sens.
În cauză nu rezultă un refuz al primei instanţe de a încuviinţa anumite probe enumerate de recurent şi mai mult nici nu a rezultat că aceste probe erau pertinente şi concludente cauzei deduse judecăţii.
De altfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că despăgubirile, respectiv prejudiciul invocat de reclamant nu are la bază un act administrativ nelegal sau refuzul unor autorităţi publice de soluţionare a unei cereri conform art. 8 din lege.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii formulării recursului.
Respinge recursul declarat de S.J. împotriva sentinţei civile nr. 378 din 6 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2040/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2060/2008. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
