ICCJ. Decizia nr. 2112/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2112/2008
Dosar nr. 4075/2/2007
Şedinţa publică din 27 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 6 iunie 2007 la Curtea de Apel Bucureşti reclamanţii B.M., N.C., C.G. şi Ţ.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii A.N.V. şi M.E.F. obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând prime de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 şi 2006, actualizate cu rata inflaţiei, de la data naşterii dreptului, până la data plăţii efective, cerându-se obligarea pârâtului M.E.F. să aloce fondurile necesare plăţii sumelor pretinse.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în calitate de funcţionari publici angajaţi ai A.N.V. au dreptul potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, la plata unei indemnizaţii de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat. Prin legile anuale de aprobare a bugetului de stat executarea acestei dispoziţii legale a fost suspendată, fiind îngrădit însuşi dreptul la plata acestuia contrar dispoziţiilor art. 41 din Constituţia României şi principiilor generale de drept.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2462 din 11 octombrie 2007 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.E.F. şi a respins acţiunea faţă de aceasta. A respins excepţia lipsei procedurii prealabile şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiate.
A obligat pârâta A.N.V. la plata către reclamanţii: B.M., N.C., C.G. şi Ţ.M. a primei de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 şi 2006, actualizată cu rata inflaţiei, la data plăţii efective.
În motivarea soluţiei s-a reţinut ca neîntemeiată excepţia lipsei procedurii prealabile, deoarece în raport de obiect şi cauză nu există obligaţia îndeplinirii procedurii prealabile, dispoziţiile art. 91 din Legea nr. 188/1999 reglementând competenţa instanţei de contencios administrativ, nefiind aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune s-a respins de asemenea ca neîntemeiată, în condiţiile în care suspendarea plăţii drepturilor reprezentând prima de concediu a operat ca o întrerupere a cursului prescripţiei.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că, în perioada 2001 - 2006, plata indemnizaţiei de concediu la care au dreptul funcţionarii publici din cadrul A.N.V. a fost suspendată prin legile anual de aprobare a bugetului de stat, suspendare care în fapt a reprezentat o îngrădire nelegală a acestui drept, contrar dispoziţiilor art. 41 din Constituţia României şi principiilor generale de drept.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen pârâta A.N.V., criticând-o în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ., susţinând în esenţă că:
- respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune este greşită, faţă de prevederile art. 166 alin. (1) C. muncii.
- respingerea excepţiei lipsei procedurii prealabile este greşită, întrucât reclamanţii aveau această obligaţie, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
- pe fondul cauzei, obligarea pârâtei - recurente la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2006 este nelegală întrucât în realitate, în cauză nu este o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci chiar inexistenţa dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, dispoziţia respectivă reintră în vigoare la data expirării suspendării, urmând a se aplica pentru viitor, iar nu retroactiv.
Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Motivele de recurs privind respingerea excepţiei lipsei procedurii administrative prealabile se reţine a fi nefondat, faţă de obiectul cauzei – obligarea la plata unor drepturi salariale, care exclud condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile art. 911 din Legea nr. 188/1999 făcând trimitere exclusiv la judecarea cauzelor având ca obiect raporturi de muncă ale funcţionarului public de către instanţele de contencios administrativ.
Este nefondat de asemenea şi motivul de recurs privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru acordarea primelor de concediu, faţă de dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora la expirarea duratei suspendării, dispoziţiilor reintră de drept în vigoare, începerea curgerii termenului de prescripţie raportându-se la data reintrării în vigoare a dispoziţiei care reglementează dreptul la prima de concediu.
Pe fondul cauzei se reţine că, prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că, prin dispoziţii succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, Curtea constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu înlăturarea lui, cât timp nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004, precum şi prin art. 35 alin. (2) din aceeaşi lege, republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007.
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu a existat în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că, s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o prevedere lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exerciţiul lui a fost suspendat iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută să fie violat în substanţa sa şi practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Decizia nr. 12 din 5 februarie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţine în considerente că, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 C. muncii.
OUG nr. 146 din 19 decembrie 2007 pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006 reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediu de odihnă, actualizarea acestora cu indicele de inflaţie, precum şi obligaţia ordonatorilor principali de credite să asigure aplicarea prevederilor acestui act normativ.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.V. împotriva sentinţei civile nr. 2462 din 11 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2111/2008. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 2115/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
