ICCJ. Decizia nr. 2242/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2242/2008
Dosar nr. 75501/59/2006
Şedinţa publică de la 2 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 21 decembrie 2006, reclamanta SC L.L.C. SA Timişoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (a cărei calitate procesuală a fost preluată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală), anularea deciziilor nr. 58501 din 31 octombrie 2006 şi nr. 61381 din 29 noiembrie 2006.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, prin decizia nr. 58501/2006, pârâta a dispus în mod nelegal recalcularea impozitului pe profit aferent perioadei 1 ianuarie 2002 - 31 decembrie 2002, iar prin adresa nr.KK/2006 pârâta a răspuns la contestaţia formulată în procedura prealabilă.
A susţinut că răspunsul la contestaţie este nul pentru că este lipsit de obiect, cerinţă impusă de prevederile art. 186 şi ale art. 46 C. proc. fisc.
S-a mai arătat că decizia de reverificare a fost luată de către un organ necompetent, pentru că se fundamentează pe dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. proc. fisc. şi este de necontestat că această prevedere reglementează o situaţie de excepţie faţă de care se aplică dispoziţiile art. 96 alin. (21) C. proc. fisc. Excepţiile fiind de strictă interpretare, reluarea inspecţiei fiscale se poate face doar în condiţiile expres şi cumulativ prevăzute de lege.
Prima dintre aceste condiţii se referă la persoana care poate decide reverificarea, persoană care nu poate fi decât conducătorul inspecţiei fiscale.
Fără a aduce alte precizări, din moment ce a fost semnată de către directorul executiv adjunct al Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, decizia de recalculare a impozitului pe profit este lovită de nulitate, având în vedere caracterul obligatoriu al regulilor de competenţă a autorităţilor publice şi în absenţa unor norme care să prevadă posibilitatea delegării atribuţiilor respective.
Prin răspunsul la contestaţie, susţine reclamanta, a fost invocat Regulamentul de organizare şi funcţionare al Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, care nu este publicat în M. Of., deci are forţa probantă a oricărui înscris sub semnătură privată. Mai mult, prevederile din regulament sunt citate trunchiat şi în afara contextului. Orice instituţie publică are un singur conducător şi acesta nu poate fi decât directorul executiv adjunct.
A mai menţionat că actele atacate sunt complet nemotivate, deci nelegale.
Independent de motivul de nulitate datorat necompetenţei autorităţii care a emis prima decizie atacată, pentru a se putea dispune reverificarea unei anumite perioade este nevoie de îndeplinirea şi a unei condiţii suplimentare şi anume: să fi apărut între timp date suplimentare, necunoscute la data efectuării verificărilor sau să se fi ivit erori de calcul.
Completa nemotivare a deciziei de reverificare o pune pe reclamantă în imposibilitatea de a o critica în mod concret, având în vedere că nu cunoaşte care dintre cele două ipoteze a condus la reverificarea exerciţiului financiar al anului 2002. Dat fiind că nu au fost indicate nici erori de calcul, nici date suplimentare care să nu fi fost cunoscute la momentul emiterii primei note de constatare şi a procesului verbal de verificare, emise în anul 2003, se arată că s-au încălcat dispoziţiile art. 43 alin. (2) lit. e) C. proc. fisc.
S-a mai arătat că nici în răspunsul la contestaţie nu se face vreo referire la aceste argumente, ceea ce conduce la ideea că actele atacate fiind nemotivate sunt nule absolut. În acelaşi sens, reclamanta a invocat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încălcarea art. 190 (actual 253) din Tratatul de Instituire a Comunităţii Economice Europene, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi pe cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 25 din 6 februarie 2007, a respins acţiunea.
Recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei specificate a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 2589 din 18 mai 2007, sentinţa atacată fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, considerându-se că au fost încălcate mai multe principii fundamentale ale procesului civil.
Rejudecând pricina în fond după casare, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 314 din 28 noiembrie 2007, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţii invocate de pârâtă şi a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.
Cu privire la calitatea procesuală a Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, instanţa a reţinut că soluţia se impune, întrucât, deşi urmare prevederilor H.G. nr. 1171/2007, pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili se subordonează Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, aceasta trebuie să stea în judecată, ca pârâtă, alături de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, având în vedere că a emis actele contestate în cauză.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de fond după casare a apreciat că este neîntemeiată, datorită faptului că actele administrative atacate întrunesc cerinţele prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind o varietate a actelor administrativ fiscale şi fiind susceptibile astfel de control judiciar pe calea contenciosului administrativ.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a reţinut că acţiunea trebuie respinsă, deoarece, potrivit prevederilor art. 175 alin. (1), art. 179 şi urm. C. proc. fisc., precum şi ale art. 83, 84 şi 108 alin. (3) C. proc. fisc., poate fi contestată în procedură prealabilă la organul fiscal şi apoi în condiţiile Legii nr. 554/2004, decizia de impunere fiscală. Or, în cauză, actele atacate se înscriu în categoria operaţiunilor juridice emise conform art. 103 alin. (3) C. proc. fisc., prealabilă încheierii actului de impunere fiscală, operaţiuni lipsite de efecte juridice în planul impunerii fiscale şi care contravin prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond după casare a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC L.L.C. SA Timişoara.
Recurenta invocă în esenţă următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:
- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, ceea ce atrage motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.;
- în cauză au fost încălcate cerinţele art. 103 alin. (3) C. proc. fisc. respectiv decizia de recalculare a impozitului pe profit fiind semnată de Directorul adjunct al Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili este lovită de nulitate iar pentru a se dispune recalcularea impozitului era necesar să fi apărut între timp date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la momentul efectuării verificărilor sau să fi apărut erori de calcul;
- în mod greşit s-a reţinut de prima instanţă că actele administrativ fiscale sunt motivate în fapt;
- prin sentinţa recurată sunt nesocotite şi principii ale dreptului comunitar care au devenit şi principii aplicate de C.E.D.O.
Recurenta face astfel referire la nerespectarea principiului european al securităţii juridice şi aşteptărilor legitime şi principiul certitudinii juridice.
Intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat motivând că actul administrativ atacat (decizia de reverificare nr. 58501 din 31 octombrie 2006) este încheiat cu respectare prevederilor legale, fiind semnat de persoana îndrituită în acest sens - directorul executiv adjunct al Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, care coordona activitatea de control fiscal.
Intimata solicită respingerea criticilor ce vizează nemotivarea actelor administrative fiscale, întrucât aşa cum a reţinut şi prima instanţă, în cuprinsul lor fiind redate atât motivele de fapt cât şi temeiul juridic avut în vedere de organul administrativ.
Analizând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate şi conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat fiind admis pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 103 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. „prin excepţie, conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora”.
Recurenta critică hotărârea dată de Curtea de Apel Timişoara pentru încălcarea cerinţelor art. 103 alin. (3) C. proc. fisc. [actualmente art. 105 alin. (3)].
Cu privire la prima cerinţă prevăzută de acest act normativ, instanţa constată că actul administrativ atacat este semnat de directorul executiv adjunct al Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili care coordona activitate de control fiscal şi deci care avea competenţă de a semna decizia de reverificare atacată.
Sub acest aspect actul administrativ atacate este încheiat cu respectarea prevederilor legale iar critica ce vizează acest aspect este nefondată.
Din analiza prevederilor art. 103 alin. (3) C. proc. fisc. se constată că este reglementată o situaţie de excepţie, în care poate avea loc reluarea inspecţiei fiscale, cu respectarea condiţiilor expres şi cumulativ prevăzute de lege.
Astfel pentru a se putea dispune recalcularea impozitului, era necesar să fi apărut între timp date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la momentul efectuării verificărilor sau să fi apărut erori de calcul.
În cuprinsul deciziei de recalculare atacată nu rezultă care din cele două ipoteze alternative, astfel cum susţine şi recurenta, a condus la verificarea perioadei anului 2002.
Se constată că nici în răspunsul la contestaţie sau concluziile scrise depuse în recurs, intimata pârâtă nu face nici o referire la cerinţa prevăzută de textul legal care a impus recalcularea impozitului deşi au fost formulate motive de contestare a actului administrativ sub aspectul îndeplinirii cumulative a prevederilor art. 103 alin. (3) C. proc. fisc.
Cum nu s-a invocat şi nu s-a dovedit existenţa unor date suplimentare, necunoscute de raportul de control, pentru reluarea acestuia în condiţiile legii, critica de nelegalitate a hotărârii recurate este întemeiată.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. criticile nu pot fi reţinute întrucât hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină în concordanţă cu dispoziţiile art. 261 C. proc. civ.
De altfel, gruparea motivelor care formează convingerea instanţei în pronunţarea unei hotărâri nu poate fi sancţionată cu nulitatea, motivarea trebuie să fie clară şi precisă să răspundă în fapt şi în drept la pretenţiile formulate de părţi.
Înalta Curte, constatând că motivul de nelegalitate ce vizează încălcarea cerinţelor art. 103 alin. (3) C. proc. fisc., este fondat, în baza art. 312 admite recursul şi modifică în parte sentinţa atacată în sensul că, prin admiterea cererii de chemare în judecată anulează deciziile atacate şi menţine restul dispoziţiilor necontestate privind soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili şi respectiv a inadmisibilităţii acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC L.L.C. SA Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 314 din 28 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că admite acţiunea reclamantei.
Anulează decizia nr. 58501/2006 şi decizia nr. 61381/2006, emise de pârâtă.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2241/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 2243/2008. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
