ICCJ. Decizia nr. 2243/2008. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2243/2008
Dosar nr. 649/57/2007
Şedinţa publică de la 2 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 11 aprilie 2007, reclamanta SC S.I. SRL Simeria a solicitat în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. şi D.G.F.P. Hunedoara, anularea deciziei nr. 210 din 26 octombrie 2006 emisă de A.N.A.F. şi pe cale de consecinţă, anularea deciziei de impunere nr. 242/10455 din 29 iunie 2005 şi a procesului-verbal nr. AA din 29 iunie 2006 emise de D.G.F.P. Hunedoara, precum şi anularea procesului-verbal nr. BB din 14 aprilie 2003 întocmit de Garda Financiară, secţia Hunedoara.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin decizia nr. 210/2006, pârâta A.N.A.F. - Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor i-a respins contestaţia formulată împotriva actelor fiscale menţionate, fără să ţină cont de constatările organelor de urmărire penală şi de soluţia pronunţată de acestea şi anume, aceea de scoatere de sub urmărire penală a administratorului societăţii care a fost cercetat de către DIICOT - Biroul Teritorial Hunedoara, cu privire la săvârşirea unor fapte penale constând în necalcularea impozitului pe profit, deducerea TVA şi plata unor redevenţe către „S.L.” Nicosia, Cipru, la baza cercetării penale stând procesul-verbal nr. AA/2005 încheiat de D.G.F.P. Hunedoara şi procesul-verbal nr. BB/2003 întocmit de Garda Financiară, secţia Hunedoara.
A mai susţinut reclamanta că, în cadrul urmăririi penale, pe lângă administrarea probei cu înscrisuri şi martori, s-a efectuat şi o expertiză contabilă, al cărui principal obiectiv a fost stabilirea veridicităţii cheltuielilor înregistrate contabil, considerate nedeductibile de către organele de control fiscal, expertiză şi acte din care a rezultat că toate cheltuielile înregistrate au la bază operaţiuni reale, fiind întocmite studii de fezabilitate, studii privind analiza concurenţei, etc., iar plăţile către firmele din Cipru au la bază achiziţia drepturilor de proprietate intelectuală asupra studiilor puse la dispoziţie de aceste firme şi se regăsesc în sumele încasate de la beneficiarul consultanţei, respectiv „O.M.O.”, astfel că toate cheltuielile înregistrate în baza contractelor de consultanţă au la bază operaţiuni reale şi ca urmare, sunt deductibile.
Prin urmare, a mai arătat reclamanta, cum organul de urmărire penală a stabilit fără dubiu că, în cauză, nu există faptele reţinute de către organele fiscale, este evident că pârâta A.N.A.F. nu putea să treacă peste constatările organelor penale, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 22 C. proc. pen.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 90 din 14 septembrie 2007, a admis acţiunea, a anulat decizia de impunere nr. 242/10455/2005 emisă de D.G.F.P. Hunedoara şi decizia nr. 210/2006 emisă de A.N.A.F., precum şi procesele-verbale nr. AA/2005 întocmit de D.G.F.P. Hunedoara şi nr. BB/2003 încheiat de Garda Financiară, secţia Hunedoara.
Instanţa de fond a reţinut că soluţia se impune, având în vedere Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a administratorului societăţii, precum şi concluziile raportului de expertiză contabilă administrat în cursul cercetării penale, faptului că toate operaţiunile efectuate au fost justificate cu documente depuse la organele penale. Prin urmare, s-a apreciat că toate cheltuielile înregistrate fiind legal justificate şi având la bază operaţiuni reale, sunt deductibile, astfel încât nu se justifică stabilirea unui impozit pe profit şi a T.V.A. suplimentare în sarcina societăţii.
Referitor la impozitul pe venitul persoanelor nerezidente, instanţa a considerat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile Convenţiei pentru evitarea dublei impuneri, încheiată între România şi Republica Cipru, cota de impozitare fiind de 5%, iar nu de 15%, cum susţin autorităţile pârâte.
Împotriva sus menţionatei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta D.G.F.P. a Judeţului Hunedoara.
Recursul se fondează, sentinţa urmând a fi modificată în tot, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru greşita aplicare a legii, din următoarele considerente:
În fapt
1. La solicitarea Parchetului Naţional Anticorupţie nr. 148/P/ 2002, Garda Financiară, secţia Hunedoara a efectuat un control la societatea reclamantă, concluziile acestuia fiind consemnate în procesul-verbal nr. BB din 14 aprilie 2002.
Prin acest act s-a constatat, pe de o parte, că reclamanta, în perioada martie 2000 - decembrie 2002, în baza unor contracte de consultanţă cu clientul său „O.M.O. România” SRL, a încasat de la aceasta suma de 2.098.280 RON contravaloarea serviciilor prestate, constând în consultanţă, studii de fezabilitate, urmărire şi negociere, iar pe de altă parte, că reclamanta, în perioada iunie 2000 - decembrie 2002, a înregistrat o cheltuială în sumă de 1.522.120 RON, ca urmare a achitării unor servicii prestate de către două firme cipriote, în baza unor contracte şi a unor facturi externe.
În vreme ce reclamanta a considerat această din urmă sumă ca pe o cheltuială deductibilă, care nu intră în calculul impozituri pe profit, Garda Financiară a considerat că suma nu e deductibilă fiscal, întrucât realitatea operaţiunilor şi serviciilor prestate de către terţi reclamantei nu a fost dovedită cu documente justificative de natura celor prevăzute de legea specială în materie: O.G. nr. 70/1994 şi H.G. nr. 402/2000; O.G. nr. 40/1998; O.U.G. nr. 217/1999, dar şi Legea nr. 414/2002 şi H.G. nr. 859/2002.
Ca urmare, considerând suma nedeductibilă, Garda Financiară a calculat la ea: un impozit pe profit de 380.530 RON, cu 237.009 RON dobândă de întârziere şi 8.525 RON penalităţi de întârziere aferente.
Contestaţia reclamantei împotriva acestei constatări, înregistrată sub nr. 341303 din 1 august 2003 a fost suspendată în soluţionarea ei prin decizia nr. 173 din 6 iunie 2003.
După emiterea ordonanţei DIICOT din 24 aprilie 2006 (de neîncepere a urmăririi penale a administratorului societăţii reclamante), A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a reluat soluţionarea contestaţiei, iar prin decizia nr. 210 din 26 octombrie 2006 a respins-o.
Prin acţiunea sa, reclamanta invocă netemeinicia şi nelegalitatea soluţiei, cu următoarele argumente:
- că între relaţia sa comercială cu „O.M.O.” privind prestarea unor servicii de consultanţă către aceasta (în perioada martie 2000 - decembrie 2002) şi relaţia comercială cu firma cipriotă care a prestat servicii de consultanţă reclamantei (în perioada iunie 2000 - decembrie 2002) există o similitudine privind situaţia juridică şi actele prin care cele două raporturi comerciale au fost dovedite. Ca urmare, apreciază reclamanta că organul de control era obligat să le aplice acelaşi regim juridic, astfel încât, în măsura în care primul raport contractual a fost considerat real, efectiv şi dovedit, cel de-al doilea raport trebuia considerat la fel;
- că organul de urmărire penală a ridicat de la sediul societăţii toate actele şi situaţiile financiar-contabile şi bancare înainte de controlul efectuat de Garda Financiară, astfel încât menţiunea acesteia că reclamanta nu a pus la dispoziţie toate înscrisurile care au fundamentat contractele comerciale cu firma cipriotă nu este pe deplin corectă;
- că expertul judiciar care a efectuat expertiza contabilă în timpul urmăririi penale a avut la dispoziţie toate actele ridicate de organele de urmărire penală de la sediul reclamantei, astfel încât raportul său este concludent şi valabil cu privire la realitatea operaţiunilor de consultanţă prestate de firma cipriotă, cu efectul că şi cheltuielile ocazionate de aceste servicii sunt deductibile fiscal.
Instanţa de fond şi-a însuşit în totalitate concluziile expertizei contabile invocate (şi depuse în cauză) de reclamantă şi a considerat că suma de 1.522.120 RON plătită de reclamantă firmei cipriote este deductibilă fiscal.
Dar din conţinutul raportului de expertiză – pct. a.3 rezultă că singurele înscrisuri prezentate au fost cele 22 de facturi externe („invoice”) emise de firmele „S.L” şi „F.T.” către reclamantă şi 12 studii tehnico-economice, ale căror teme şi titluri sunt redate de expert în limba română, cu precizarea că ele i-au fost prezentate exclusiv în limba engleză, astfel încât nu a putut aprecia dacă sunt creaţiile personale ale prestatorilor ori au fost achiziţionate de către aceştia în scopul revânzării către reclamantă.
În aceste condiţii, Curtea de faţă constată că raportul de expertiză, indiferent de înrâurirea pe care ar fi avut-o asupra scoaterii de sub urmărirea penală a administratorului societăţii reclamante - nu are valoare probantă cu privire la caracterul deductibil al cheltuielilor reclamantei, în raport cu dispoziţiile legale în materie fiscală şi contabilă incidente în cauză.
Astfel, la stabilirea caracterului nedeductibil al cheltuielii în cauză, atât Garda Financiară, cât şi A.N.A.F. au avut în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (6) lit. r) din O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, introduse prin O.U.G. nr. 217/1999, text incident în speţă pentru perioada contractuală 1 iunie 2000 - 27 iunie 2002.
Pentru perioada 28 iunie - 31 decembrie 2002 erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 414/2002 privind impozitul pe profit şi anume art. 9 alin. (7) lit. s).
Potrivit primului text menţionat, sunt „cheltuieli nedeductibile”, în înţelesul alin. (1) al art. 4, cele cu serviciile, inclusiv de management sau consultanţă, în situaţia în care nu sunt justificate de un contract scris şi pentru care nu pot fi verificaţi prestatorii în legătură cu natura acestora.
Fraza a doua a lit. r) se referă expres la serviciile persoanelor juridice nerezidente - cum este în speţă prestatorul - arătând că nu sunt deductibile serviciile facturate de acestea, în situaţia în care plata acestora determină pierdere la nivelul unui exerciţiu financiar sau în situaţia în care aceste servicii nu sunt aferente activităţii entităţii din România.
Instrucţiunile de aplicare a O.G. nr. 70/1994 (republicată în 1997), aprobate prin H.G. nr. 402/2000 prevăd, în legătură cu art. 4 alin. (6) lit. r): „Sunt nedeductibile cheltuielile cu serviciile facturate de persoane fizice sau juridice nerezidente, inclusiv cele de management şi consultanţă, care determină pierdere şi nu se regăsesc în costul complet al produselor, lucrărilor şi serviciilor realizate, potrivit Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991”.
În speţă, în urma controlului efectuat, Garda Financiară a constatat că societatea reclamantă a înregistrat pierderi în perioada supusă verificării (2000 - 2002), astfel încât cheltuiala în discuţie a fost considerată în mod legal ca nedeductibilă, pe temeiul textului mai sus redat.
Pe de altă parte, potrivit „Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele de contabilitate Internaţionale”, aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 403/1999, situaţiile financiare ale unei întreprinderi - ca parte a procesului de raportare financiară - pentru a fi credibile pentru utilizatorii lor externi, inclusiv instituţiile statului de natura autorităţilor fiscale (conform Vol.II pct. 9 lit. f) din Norme), trebuie ca informaţia furnizată de ele să nu conţină erori semnificative, să nu fie părtinitoare, iar utilizatorii lor să poată avea încredere că reprezintă corect ceea ce informaţia şi-a propus să reprezinte.
Aceleaşi norme prevăd principiul prevalenţei economicului asupra juridicului, în sensul că, pentru ca o informaţie să prezinte credibil tranzacţia pe care o reprezintă e necesar ca ea să fie contabilizată şi prezentată în concordanţă cu fondul ei şi cu realitatea juridică, iar nu doar cu forma lor juridică.
În speţă, reclamanta a prezentat contractele cu partenerul cipriot, ca forme juridice neconcretizate într-un conţinut economic credibil al prestaţiilor, iar facturile externe au fost întocmite chiar de administratorul reclamantei beneficiare a serviciilor facturate, pe baza unor împuterniciri ale furnizorului, ceea ce face ca operaţiunea comercială respectivă să fie foarte puţin credibilă, şi din punct de vedere fiscal, generatoare de cheltuieli nedeductibile.
În fine, în legătură cu observaţia reclamantei că organul de control a aplicat un regim juridic diferit unor raporturi contractuale identice în formă şi conţinut (pe de o parte contractul reclamantei de servicii de consultanţă către O., iar pe de altă parte cel prin care firmele cipriote au oferit servicii de consultanţă reclamantei), Curtea de faţă se limitează a constata că nici organul fiscal de control (A.N.A.F.) şi nici instanţa nu au fost învestite prin contestaţia reclamantei a se pronunţa asupra legalităţii înregistrării în contabilitate a veniturilor obţinute din prestările reclamantei către O.
Pe de altă parte, câtă vreme cele două operaţiuni comerciale nu sunt legate cauzal, în sensul în care cheltuiala reclamantei cu serviciile furnizate de firma cipriotă să se fi efectuat „pentru realizarea” venitului obţinut din prestaţia reclamantei către O., conform sintagmei din art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 70/1994 republicată în 1997, ele nu pot fi analizate împreună şi comparativ.
De altfel, îndoiala expertului asupra „paternităţii” firmei cipriote pentru studiile de fezabilitate prezentate de reclamantă poate conduce doar la ipoteza că reclamanta a plătit pentru cumpărarea lor şi apoi le-a revândut clientului ei - O., ceea ce, teoretic, ar încadra operaţiunile succesive respective în situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1), coroborată cu alin. (4) fraza I din acelaşi art. din O.G. nr. 70/1994.
Dar reclamanta însăşi nu a invocat un asemenea temei pentru a pretinde deductibilitatea cheltuielilor rezultate din contractele cu furnizorul cipriot.
2. La solicitarea DIICOT, D.G.F.P. Hunedoara a efectuat un nou control la societatea reclamantă, fiind întocmit procesul-verbal din 20 iunie 2005 pentru perioada controlată: 1 mai 2001 - 31 ianuarie 2005, dar şi pentru cea anterioară.
Pe baza acestui raport a fost emisă, ulterior, decizia de impunere nr. 247/10455 din 29 iunie 2005.
Controlul a constatat două aspecte esenţiale:
a) reclamanta a efectuat operaţiuni comerciale generatoare de cheltuieli considerate deductibile de către ea, dar nedeductibile de către organul fiscal şi rezultând din plata a trei facturi:
- factura din 18 februarie 2002 emisă de SC S.C. SRL pentru suma de 10.000 RON;
- factura din 28 octombrie 2002 emisă de SC P. SRL pentru suma de 48.983 RON;
- factura din 16 decembrie 2002 emisă de SC P. SRL pentru suma de 84.490 RON.
Toate aceste plăţi au fost efectuate de către reclamantă pe temeiul unor raporturi juridice comerciale pretinse cu cei trei furnizori de servicii, având ca obiect studii şi consultanţă, fără a exista însă contracte în formă scrisă între părţi.
Organul fiscal a constatat caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli în considerarea neîndeplinirii condiţiilor legale pentru deductibilitate.
Ca urmare, a fost calculat un impozit pe profit suplimentar în valoare de 35.868 RON, cu 18.443 RON dobânzi de întârziere şi 5.022 RON penalităţi de întârziere aferente impozitului.
De asemenea, organul fiscal a calculat şi TVA datorată de reclamantă la valoarea acestor operaţiuni: 27.260 RON, cu 14.884 RON dobânzi de întârziere şi 4.004 RON penalităţi.
Reclamanta a contestat aceste obligaţii fiscale, considerând că factura este documentul justificativ suficient pentru dovedirea existenţei serviciilor prestate de beneficiarii plăţii.
Instanţa de fond a admis contestaţia contribuabilei pe acest capăt de cerere respins prin decizia A.N.A.F., considerentele sale bazându-se exclusiv pe concluziile raportului de expertiză întocmit în faza actelor premergătoare urmăririi penale.
Soluţia este nelegală, având în vedere următoarele:
- În speţă, pentru factura din 18 februarie 2002 sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (6) lit. r) din O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit care, în forma textului valabilă la data emiterii facturii, prevedeau: „În înţelesul alin. (1) cheltuielile nedeductibile sunt (...): r) cheltuielile cu serviciile, inclusiv de management sau consultanţă, în situaţia în care nu sunt justificate de un contract scris şi pentru care nu pot fi verificaţi prestatorii în legătură cu natura acestora”.
În executarea acestei ordonanţe şi Instrucţiunile de aplicare a ei, aprobate prin H.G. nr. 402/2000, în comentariul la lit. r) a alin. (6) din art. 4, prevăd: „În baza acestor prevederi este necesar cu serviciile prestate să se facă în baza unui contract scris care să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate şi a tarifelor percepute, respectiv valoarea totală a contractului”.
- Pentru celelalte două facturi sunt aplicabile dispoziţiile art. 9 alin. (7) lit. s) din Legea nr. 414/2002 (M. Of. nr. 456/27.06.2002) care prevăd: „Potrivit prezentei legi, cheltuielile nedeductibile sunt (...): s) cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, prestări servicii sau asistenţă, în situaţia în care nu sunt încheiate contracte în forma scrisă şi pentru care beneficiarii nu pot justifica prestarea acestora pentru activitatea autorizată”.
Şi în acest caz, Instrucţiunile de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 859/2002 prevăd, în comentariul la textul sus-menţionat, că existenţa unui contract în formă scrisă e obligatorie pentru deductibilitatea cheltuielii şi că verificarea prestaţiei, ca realitate faptică, se realizează prin analiza documentelor justificative care atestă efectuarea serviciilor, fiind enumerate - cu titlu de exemplu - situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă.
În cauză, reclamanta nu a depus nici contracte în formă scrisă şi nici alte documente, de natura celor mai sus enumerate, astfel încât nu va putea beneficia de deductibilitatea acestor cheltuieli, textul prohibitiv fiind imperativ şi foarte explicit formulat.
În speţă se pune problema sferei noţiunii de „document justificativ” pentru dovedirea nu doar a existenţei unui raport juridic comercial pur şi simplu, ci a existenţei acestui raport ca temei al acordării unui anumit regim fiscal comercianţilor care îl încheie.
Ca urmare, simpla dovadă a existenţei raportului comercial cu o factură emisă de prestator, opozabilă şi suficientă între părţile acestui raport, nu va fi opozabilă şi nici suficientă autorităţii fiscale.
Aceasta deoarece raportul de drept fiscal este unul de autoritate, supus unei rigori formale impuse de lege şi care este de esenţa acestui raport, în vreme ce raportul juridic comercial este unul între persoane juridice de drept privat, în care convenţia părţilor este legea şi supus principiului relativităţii efectelor actului juridic.
b) D.G.F.P. Hunedoara a constatat că reclamanta, în calitate de beneficiară a unor servicii de consultanţă ale firmei „S.L.” din Cipru, a calculat şi achitat un impozit pe venit de 5% în sumă de 76.104,995 RON, calculat la un venit realizat de acest nerezident în România în valoare de 1.522.119,9 RON, pe temeiul Convenţiei de evitare a dublei impuneri existentă între România şi Cipru.
Organul fiscal a apreciat că acest calul este eronat, întrucât beneficiul unui impozit mai redus, bazat pe convenţie, era condiţionat de dovada cu certificatul de rezidenţă fiscală din partea firmei cipriote, dovadă care nu a fost făcută în cauză.
Din acest motiv, organul fiscal a stabilit o diferenţă de impozit pe venit, rezultată din aplicarea procentului de 15% stabilit de O.G. nr. 83/1998, în sumă de 152.212,9 RON, la care a fost calculată o dobândă penalizatoare de 179.047 RON şi penalităţi de întârziere de 31.507 RON (de 0,5%) şi 15.221 RON (de 10%).
Reclamanta a contestat această diferenţă de impozit şi temeiul legal în baza căruia a fost calculată, considerând că beneficiul Convenţiei de evitare a dublei impuneri este direct, efectiv şi necondiţionat.
Prin decizia sa, A.N.A.F. a respins contestaţia pe acest capăt de cerere, dar instanţa de fond a admis-o, concluziile sale limitându-se la şi bazându-se pe afirmaţiile expertului contabil din raportul efectuat în cauza penală.
Soluţia instanţei este nelegală, având în vedere următoarele:
O.G. nr. 83/1998 a reprezentat, până la 31 martie 2004, regula în materie de stabilire a impozitului pe veniturile nerezidenţilor realizate în România şi plătibile de către comerciantul român, ca urmare a raporturilor sale comerciale cu nerezidentul.
Art. 12 din ordonanţă prevede şi excepţia: existenţa unei Convenţii de evitare a dublei impuneri între România şi statul de rezidenţă al comerciantului nerezident în România, dar şi condiţia obligatorie pentru aplicarea excepţiei: prezentarea de către nerezident şi depunerea la partenerul român plătitor de impozit pe venit a certificatului de rezidenţă fiscală în original sau în copie tradusă şi legalizată.
Neîndeplinirea acestei condiţii, prin interpretarea «per a contrario» a dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din O.G. nr. 83/1998, are ca efect pierderea beneficiului aplicării Convenţiei.
Iar „Precizările” aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 635/2002 (M.Of. nr. 390/7.06.2002) nu fac decât să consacre această întoarcere la regulă prin dispoziţiile pct. II subpct. 1 şi 2, conform cărora 1. „Beneficiarii veniturilor din România, persoane rezidente ale celuilalt stat contractant, vor depune anual la plătitorul de venit originalul sau copia de pe certificatul de rezidenţă fiscală, tradusă şi legalizată de organul autorizat din România, în momentul plăţii venitului, dar nu mai târziu de o lună calculată de la data plăţii acestuia. Copia legalizată de pe certificatul de rezidenţă fiscală va fi contrasemnată şi de persoana autorizată care a semnat documentul de plată a venitului la extern. 2. În cazul în care beneficiarul venitului, persoană rezidentă a celuilalt stat contractant, nu prezintă originalul sau copia de pe certificatul de rezidenţă fiscală, tradusă şi legalizată, se aplică cotele de impozit prevăzute în O.G. nr. 83/1998 privind impunerea unor venituri realizate din România de persoane fizice şi persoane juridice nerezidente şi nu cele stabilite prin convenţie”.
Potrivit art. 12 alin. (2) din O.G. nr. 83/1998. certificatul de rezidenţă fiscală este actul administrativ eliberat de organul fiscal din ţara de rezidenţă (în speţă Cipru) prin care trebuie atestate două situaţii privind beneficiarul venitului: că el este rezident al statului respectiv şi că îi sunt aplicabile prevederile convenţiei de evitare a dublei impuneri.
În speţă, expertul numit în dosarul DIICOT pretinde - în raportul său - că administratorul reclamantei i-ar fi prezentat „certificatul nr. FF prin care se probează (...) înmatricularea companiei „S.L.” începând cu 27 decembrie 1999”, înscris pe care, de altfel, l-a invocat şi reclamanta în cererea introductivă.
Înscrisul respectiv (aflat la dosar în copie simplă, în limba greacă, în engleză şi în limba română) este însă doar o adeverinţă din 27 decembrie 1999 emisă de Registrul Companiilor din Nicosia, atestând înregistrarea, la acea dată a firmei „S.L.”, iar nu un certificat de rezidenţă fiscală în sensul art. 12 alin. (2) din O.G. nr. 83/1998.
În raport cu această probă şi sub incidenţa dispoziţiilor art. 12 din O.G. nr. 83/1998, concluziile expertului sunt eronate atât sub aspect faptic, cât şi în ceea ce priveşte consideraţiile juridice pe care şi-a permis să le exprime.
Instanţa de fond, în mod greşit, a dat valoarea juridică a unui certificat de rezidenţă fiscală unui înscris care nu întrunea niciuna dintre condiţiile de formă (emitent, data emiterii) şi de fond prevăzute de lege, astfel că urmează a se admite recursul declarat de D.G.F.P. Hunedoara şi cu privire la acest aspect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta D.G.F.P. a judeţului Hunedoara împotriva sentinţei civile nr. 90 din 14 septembrie 2007 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia comercială.
Modifică în tot sentinţa atacată şi în fond, respinge acţiunea reclamantei SC S.I. SRL Simeria, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2242/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2244/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
