ICCJ. Decizia nr. 2287/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2287/2008
Dosar nr. 1043/46/2007
Şedinţa publică de la 4 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 16/F-C/2008 pronunţată la data de 30 ianuarie 2008, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de M.M.D. în contradictoriu cu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, I.G.P.R. şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca prescrisă pentru pretenţiile formulate aferente perioadei 1 septembrie 2002 - 13 decembrie 2004 şi ca nefondată pentru pretenţiile aferente perioadei 14 decembrie 2004 - 15 octombrie 2005.
Sentinţa a fost pronunţată în complet de divergenţă constituit în condiţiile art. 257 C. proc. civ. şi art. 99 alin. (7) din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanţelor judecătoreşti, cu opinie separată în sensul că respingerea acţiunii faţă de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Ministerul Economiei şi Finanţelor trebuie să aibă în vedere lipsa calităţii procesuale pasive a celor două pârâte, reclamantul nejustificând în patrimoniul lui un drept împotriva pârâtului Ministerul Internelor şi Reformei Administrative pentru a fi silit acesta să asigure fonduri pentru plata drepturilor băneşti, iar în ce priveşte pe pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor apare ca nejustificată obligarea acestuia la alocarea de fonduri din bugetul de stat, deoarece nu are calitatea de subiect pasiv al unui raport juridic, de debitor faţă de reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut în primul rând că excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Piteşti este nefondată, dat fiind că reclamantul domiciliază în Piteşti, deci în raza teritorială a Curţii de Apel Piteşti, iar excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este fondată doar pentru pretenţiile aferente perioadei 1 septembrie 2002 - 31 decembrie 2004, acţiunea urmând a fi respinsă pentru aceste pretenţii având în vedere şi dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000/R.
Pe fondul cauzei, referitor la pretenţiile aferente perioadei 14 decembrie 2004 - 15 octombrie 2005, instanţa de fond a constatat netemeinicia acestora, întrucât reclamantul chiar dacă a fost ofiţer de poliţie frontieră şi aparent a desfăşurat aceleaşi atribuţii ca şi colegii săi de la DNA, nu a fost detaşat la DNA şi nu şi-a exercitat atribuţiile în respectiva structură judiciară, în condiţiile proprii ale acesteia în activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie, astfel că nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 28 din O.U.G. nr. 43/2002 în privinţa sporului de 30% din salariul de bază lunar.
A mai constatat instanţa de fond că prin neaplicarea faţă de reclamant a dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, acesta nu a suferit vreo discriminare în dreptul la un salariu egal pentru muncă egală prevăzut de art. 1 alin. (2) lit. e) pct. i) din O.G. nr. 137/2000/R, acordarea sporului de 30% pentru poliţiştii detaşaţi la DNA fiind justificată de gradul ridicat de risc şi de complexitate caracteristice activităţii specializate de combatere a infracţiunilor de corupţie desfăşurată la acel nivel şi care nu s-au regăsit în aceeaşi măsură în activitatea desfăşurată de reclamant.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal, reclamantul M.M.D. criticând-o pentru nelegalitate, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform căruia modificarea unor hotărâri se poate cere „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Având în vedere că hotărârea atacată nu este supusă apelului, reclamantul - recurent a invocat şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul susţine în esenţă prin motivele de recurs formulate că în calitate de ofiţer de poliţie judiciară desemnat ca organ de cercetare al Poliţiei judiciare prin Ordinul Ministrului Internelor şi Reformei Administrative, cu avizul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin neacordarea sporului de 30% din salariul de bază lunar prevăzut de art. 28 din O.U.G. nr. 43/2002, privind Parchetul Naţional Anticorupţie numai pentru ofiţerii de poliţie judiciară detaşaţi la D.N.A., a fost supus unui tratament discriminatoriu faţă de ofiţerii de poliţie judiciară care au beneficiat de aceste drepturi salariale, având în vedere că atribuţiile pe care le au de îndeplinit sunt aceleaşi şi anume au răspundere în ceea ce priveşte efectuarea urmăririi penale.
Intimaţii-pârâţi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi I.G.P.R. au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte îl va respinge pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În mod corect prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 1 septembrie 2002 - 13 decembrie 2004, art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 statuând că „dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.
Cum recurentul-reclamant a introdus acţiunea la 14 decembrie 2004, acesta poate formula pretenţii numai pentru perioada anterioară de 3 ani, conform prevederilor decretului nr. 167/1958, astfel încât excepţia prescrierii dreptului la acţiune a fost corect soluţionată de instanţa de fond.
Pentru celelalte pretenţii aferente perioadei 14 decembrie 2004 - 15 octombrie 2005, acţiunea fiind rezolvată pe fondul ei, instanţa de fond a pronunţat de asemenea o soluţie legală în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în cauză.
Potrivit art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002, în vigoare până la data de 29 martie 2006 (când a fost abrogată în mod expres prin O.U.G. nr. 27 din 29 martie 2006), ofiţerii şi agenţii de poliţie detaşaţi în cadrul D.N.A., beneficiau de un spor de 30% „pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie”.
Este de precizat că O.U.G. nr. 43/2002, ca şi alte acte normative cum ar fi Legea nr. 78/2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, O.U.G. nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, mai precis elaborarea acestora a fost determinată de luarea unor măsuri de prevenire şi combatere a corupţiei în acord şi cu legislaţia europeană în vigoare, măsuri ce s-au concretizat inclusiv în sistemul de salarizare al poliţiştilor şi specialiştilor detaşaţi în cadrul D.N.A. prin acordarea sporului de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară.
Este cert că la acordarea acestui spor legiuitorul a avut în vedere natura activităţii prestate, respectiv instrumentarea şi judecarea cauzelor privind infracţiunile de corupţie, singura condiţie care trebuie respectată fiind aceea că de aceste sporuri să beneficieze toţi salariaţii care se află în situaţii identice.
În speţă este vorba de situaţia a două categorii de poliţişti, din care doar uneia îi este recunoscut un drept printr-un act normativ şi anume pentru cei detaşaţi la DNA.
Criteriul de discriminare invocat de recurentul-reclamant, întemeiat pe prevederile art. 1 alin. (2) lit. e) pct. i) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, nu este relevant, deoarece activităţile desfăşurate de cele două categorii de poliţişti, deşi în aparenţă sunt asemănătoare, sunt diferite raportat la nivelul structurii în care poliţişti îşi desfăşoară activitatea complexitatea dosarelor penale în care întocmesc acte de procedură.
Pe de altă parte, definind noţiunea de discriminare art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, prevede că: nu este discriminatorie deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa atunci când este bazată pe un criteriu justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare”.
De menţionat că şi autoritatea competentă Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a pronunţat în speţe similare, stabilind că nu există tratament diferenţiat, discriminatoriu între poliţiştii din cadrul DNA/DGA cei din cadrul poliţiei judiciare.
Astfel CNCD a reţinut că „diferenţierea de salarizare nu are caracter arbitrar, fiind determinată pe baza unor criterii obiective, care nu au caracter discriminatoriu.
Lupta împotriva corupţiei, ca scop legitim, trebuie să fie susţinută de un corp de profesionişti care au nevoie de condiţii speciale în ceea ce priveşte exercitarea atribuţiilor şi salarizarea lor. Din acest punct de vedere existenţa unor diferenţieri în ceea ce priveşte nivelul salarizării reprezintă expresia manifestării necesităţii metodelor de atingere a scopului legitim al DNA (hotărârea nr. BB din 5 septembrie 2007).
În speţă, aşa cum s-a mai precizat, situaţia poliţiştilor din structura Ministerului Internelor şi Reformelor Administrative nu este identică cu cea a poliţiştilor detaşaţi la DNA, diferenţierea rezultând din însăşi atribuţiile specifice cazurilor anchetate.
Pentru toate aceste considerente, constatând că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. recursul formulat de reclamant se va respinge ca nefondat.
Aspectul privind lipsa calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi, reţinut prin opinia separată exprimată la instanţele de fond în cadrul completului de divergenţă, este lipsit de relevanţă şi nu a fost supus dezbaterii în recurs, pe de o parte pentru că oricum acţiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, iar pe de altă parte nici cei doi pârâţi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi I.G.P.R. nu au formulat recurs pe acest considerent, în întâmpinările formulate solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei e fond ca fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.M., împotriva sentinţei civile nr. 16/F-C din 30 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 228/2008. Contencios. Alte cereri. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 2289/2008. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
