ICCJ. Decizia nr. 2361/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2361/2008
Dosar nr. 2634/59/2006
Şedinţa publică de la 10 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 266 din 24 octombrie 2007, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul O.S.P.A. Timişoara, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România şi intervenienta Episcopia R.C. din Timişoara, având ca obiect anularea deciziei nr. 717 din 10 martie 2006 emisă de pârâtă, prin care s-a restituit intervenientei imobilul situat în Timişoara, strada D., imobil pe care reclamantul susţine că l-a deţinut cu titlu de „drept de administrare operativă”.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a admis cererea de intervenţie formulată de Episcopia R.C. Timişoara, a respins excepţia tardivităţii acţiunii formulată de intervenientă şi a obligat reclamantul la cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON către intervenientă.
Pe fondul cauzei, pentru a pronunţa hotărârea în sensul menţionat, prima instanţă a reţinut că intervenienta a făcut dovada că întruneşte condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (8) din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România pentru a fi considerată beneficiara actului de retrocedare, în calitate de succesoare a Fundaţiei Orfelinatul de fete „S.F.”, fosta proprietară a imobilului.
S-a mai arătat că, potrivit concluziilor expertizei tehnice de specialitate administrate în cauză, se impune respingerea susţinerilor reclamantei privind incidenţa prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere că, din interpretarea coroborată a probelor rezultă că aria desfăşurată a construcţiilor noi edificate de reclamant reprezintă o transformare în proporţie de 20% a imobilului, iar nu de 50% cum impune textul legal invocat de reclamant.
Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii, Curtea de Apel a reţinut că soluţia se impune, având în vedere că reclamantul a făcut dovada că, în raport cu data la care i-a fost comunicată decizia, a formulat acţiunea în termenul legal de 30 de zile.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul O.S.P.A., fără a indica cu exactitate motivele de nelegalitate avute în vedere, solicitând casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin cele două motive de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a arătat că în opinia sa, sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică pentru că instanţa de fond nu şi-a exercitat rolul activ în ceea ce priveşte aprofundarea susţinerii sale referitoare la inexistenţa identităţii de persoană între beneficiarul deciziei de retrocedare şi fostul proprietar al imobilului în cauză şi pentru a fi nesocotit dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul obligării sale la 5.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea intervenientei.
Recurentul a susţinut că prin precizările depuse în dosarul de fond a arătat că în baza înscrisurilor existente în Cf nr. R - Timişoara partea II nr. crt. 1, imobilul construit şi terenul ce fac obiectul deciziei nr. 171 din 10 martie 2006 au reprezentat proprietatea „Fundaţiei Orfelinatul de fete S.F.”, cumpărat în 1876 şi respectiv 1895, în vreme ce susţinerile intervenientei privind pe pretinşii titulari ai dreptului de proprietate nu fost în nici un mod probate, însă instanţa nu a luat în considerare această situaţie de fapt.
S-a mai arătat că instanţa a nesocotit şi consideraţiile recurentului referitoare la noţiunea de fundaţiune şi a raporturilor juridice aferente acesteia, în contextul perioadelor istorice avute în vedere şi a legislaţiei aplicabile, apreciind în mod eronat că intervenienta a fost proprietara bunurilor pentru care a solicitat retrocedarea.
În fine, recurentul a criticat sentinţa instanţei de fond şi pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de intervenientă, într-un cuantum nejustificat de mare pentru o astfel de cauză, în care taxele judiciare de timbru sunt minimale, iar autoritatea recurentă prin poziţia sa procesuală, nu face decât să îşi apere dreptul la existenţă.
Intimatul-pârât, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România, a formulat întâmpinare la recursul promovat de reclamant, solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.
În esenţă, intimata-pârâtă a arătat că decizia de retrocedare nr. 717 din 10 martie 2006 pe care a emis-o în favoarea Episcopiei R.C. Timişoara, respectă întru totul prevederile legale incidente, comisia examinând cu atenţie înscrisurile depuse şi concluzionând că imobilul în discuţie a intrat legal în proprietatea Episcopiei, fiind dovedită şi apreciată ca suficientă legătura existentă între această entitate şi Orfelinatul de fete S.F.
În fine, intimata a mai arătat că în cuprinsul sentinţei atacate, instanţa de fond a făcut trimitere la probele, respectiv la înscrisurile depuse ca şi la datele istorice relevante care au demonstrat convingător că intervenienta a întrunit condiţiile art. 1 alin. (8) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru a justifica cererea de retrocedare a imobilului în cauză.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte examinând actele şi probele administrate în cauză în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. şi faţă de criticile recurentului-reclamant ca şi de apărările intimatei-pârâte reţine că instanţa de fond a dat o corectă interpretare şi aplicare dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, raportat la situaţia de fapt din cauză astfel că nu subzistă nici un motiv legal să impună, fie modificarea, fie casarea sentinţei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum s-a solicitat de către recurent, faţă de cele în considerare arătate.
Prin decizia nr. 717 din 10 martie 2006 emisă de intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, s-a dispus retrocedarea imobilului compus din construcţie şi terenul aferent, situat în Timişoara b-dul G.I.D. (fost D.), înscris în CF nr. E a localităţii Timişoara, către solicitantul Episcopia R.C. de Timişoara.
Prin art. 3 al acestei decizii se stipulează că titularului prezentei decizii îi revine obligaţia de a plăti fostului deţinător, respectiv recurentului-reclamant, contravaloarea adăugirilor ulterioare preluării abuzive, potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată şi completată.
Nu se poate reţine, astfel cum a susţinut recurentul-reclamant, că instanţa de fond nu a exercitat un rol activ în cauză câtă vreme, cu deplina respectare a prevederilor art. 129 C. proc. civ., instanţa a solicitat expres părţilor să depună toate înscrisurile din care să rezulte îndeplinirea cerinţelor O.U.G. nr. 94/2000, precum şi cele ce au stat la baza emiterii deciziei atacate, dar să şi răspundă reciproc la susţinerile din cuprinsul cererilor de intervenţie în interes propriu, întâmpinări, acţiune iniţială.
În plus instanţa a încuviinţat şi cererea de probaţiune referitoare la efectuarea unei expertize tehnice în construcţii pentru a determina, în sensul art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, aria desfăşurată a construcţiilor care fac obiectul adăugirilor menţionate de recurent, raportate la aria desfăşurată actuală a imobilului, executate după luarea în administrare în anii 1965 - 1970.
Aşadar, nu poate fi primită critica recurenţilor vizând lipsa de rol activ a instanţei câtă vreme din actele dosarului rezultă neechivoc că toate părţile din cauză au avut posibilitatea de a propune şi administra toate probaţiunile solicitate, apreciate ca fiind utile şi pertinente.
Nu se poate reţine de către Înalta Curte nici că instanţa de fond nu şi-ar fi exercitat rolul activ în ceea ce priveşte stabilirea abilitării legale a intervenientei în interes propriu de solicita retrocedarea imobilului în litigiu, în condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, întrucât actele prezentate, înscrisurile de carte funciară precum şi referirile la contextul istoric, după cum s-a reţinut, au conturat concluzia la care a ajuns de altfel şi Comisia de retrocedare, în sensul că Episcopia R.C. Timişoara se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 209/2005.
După cum amplu şi pe deplin argumentat a arătat de altfel şi Comisia de retrocedare, legătura dintre Episcopia R.C. Timişoara şi Orfelinatul de fete „S.F.”, determinând implicit şi calitatea de persoană îndreptăţită la retrocedarea a primei autorităţii menţionate, a fost stabilită pe baza numeroaselor înscrisuri depuse, analizate şi interpretate în raport de prevederile legale dar şi de Codul de Drept Canonic, reformulat în Codet Jurex Canonici în 1983 la Canonul 312, din cuprinsul căruia rezultă că Episcopul avea datoria de a înfiinţa şi susţine activitatea socială şi educativă în cadrul Diecezei. Astfel Episcopia a desfăşurat nu numai activităţi educaţionale dar şi de caritate, în spitale de profil proprii, în această categorie intrând şi Orfelinatul de fete S.F. Fundaţiile au fost înfiinţate în cadrul Episcopiei tocmai pentru a asigura funcţionarea acestora.
Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reţine, în acord şi cu instanţa de fond că actele dosarului şi probele administrate, inclusiv înregistrările în cartea funciară, atestă că imobilul în litigiu a fost cumpărat în anul 1872, prin intermediul unei fundaţii înfiinţate de Episcopul de Timişoara A.B., denumită după S.F., având ca scop crearea unui orfelinat de fete.
Până în anul 1948 în respectivul imobil a funcţionat Orfelinatul de fete romano catolic, administrat de către Surorile „N.D.” dar aflat sub tutela şi în întreţinerea Episcopiei. Imobilul a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 176/1948 însă Episcopia care a posedat practic imobilul încă de la momentul cumpărării în anul 1872, odată cu desfiinţarea în anul 1949 a Ordinului Notre-Dame şi a fundaţiei „Orfelinatul de Fete”, a dispus liber de acesta până în anul 1964, când, Sfatul Popular al oraşului Timişoara l-a repartizat recurentului-reclamant.
În fine, neîntemeiat este şi cel de al doilea motiv de recurs vizând acordarea integrală a cheltuielilor de judecată solicitate, în condiţiile în care instanţa de fond nu a făcut decât să aplice principiul legal consacrat de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care partea care cade în pretenţii suportă şi cheltuielile de judecată.
Aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. vizând micşorarea onorariilor, în anumite situaţii, expres prevăzute, reprezintă o facultate, la îndemâna judecătorului acordată de legiuitor şi nu o obligaţie şi ori de câte ori o astfel de reducere este dispusă, ea trebuie justificată. Cum în cauză, judecătorul fondului nu a apreciat că o astfel de reducere se impune, Înalta Curte reţine, faţă de cele prezentate că nici această critică nu poate fi primită.
Drept urmare, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul O.S.P.A. Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 266 din 24 octombrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2359/2008. Contencios. Alte cereri. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 2363/2008. Contencios. îndreptare eroare... → |
|---|
