ICCJ. Decizia nr. 2449/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2449/2008
Dosar nr. 278/57/2007
Şedinţa publică de la 12 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia la 18 februarie 2008, Inspectoratul General al Poliţiei Române (I.G.P.R.) în contradictoriu cu D.B.L., a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 7 din 6 februarie 2008 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ.
În motivarea recursului s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii iar hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, prin Ordinul adjunctului Ministrului de Interne nr. XX din 15 iulie 1986, intimatul-reclamant a fost eliberat din funcţia de locţiitor al comandantului Centrului de creştere şi dresaj câini S. şi mutat, pentru motive disciplinare, la Inspectoratul Judeţean de Miliţie Dolj.
Instanţa, susţine recurentul, a constatat în mod eronat că ordinul nu a fost pus în executare, intimatul aflându-se la momentul emiterii lui în concediu medical.
Mai mult decât atât, instanţa de fond nu îşi motivează legal în nici un fel această afirmaţie, făcând doar o simplă constatare.
De fapt, a precizat recurentul, în baza Ordinului nr. XX din 15 iulie 1986 emis de adjunctul Ministrului de Interne, şef al Inspectoratului General al Miliţiei, contestat ca fiind nelegal, intimatul a fost eliberat din funcţia deţinută la Centrul de creştere şi dresaj câini S. şi mutat conform art. 34 din Statutul corpului ofiţerilor (HCM din 4 octombrie 1965) în vigoare la acea dată, în cadrul Inspectoratului de Miliţie Dolj şi numit prin ordinul şefului Inspectoratului Judeţean de Miliţie Dolj nr. AA din 15 iulie 1986, în funcţia de ofiţer specialist II, investigaţii, poziţia 69 din Statul de organizare, vol.II clasa 9, retribuţie 2.290 RON.
Se mai arată că din adresa din 8 septembrie 1986 emisă de Direcţia cadre şi învăţământ din cadrul Ministerului de Interne expediată către Inspectoratul Judeţean Dolj, reiese că prin Decretul prezidenţial din 3 septembrie 1986, colonelul D.B.L., din Inspectoratul Judeţean Dolj a fost trecut în rezervă prin aplicarea art. 43 lit. b) din Statutul corpului ofiţerilor. Deci a precizat recurentul, la data emiterii deciziei de pensionare din 25 noiembrie 1986, intimatul-reclamant D.B.L. a fost trecut în rezervă din cadrul Inspectoratului de Miliţie al Judeţului Dolj.
S-a mai menţionat de recurent că dovada că reclamantul a activat în cadrul Miliţiei Dolj o reprezintă şi Certificatul de scoatere şi alocare de drepturi din 26 septembrie 1986 emis de Inspectoratul Judeţean Dolj pe numele intimatului-reclamant. Se invocă şi adeverinţa din 20 februarie 2007 emisă de I.P.J. Dolj în care se menţionează că „domnul D.B.L., a lucrat în cadrul I.P.J. Dolj, în calitate de ofiţer de la 15 iulie 1986 până la 3 septembrie 1986 când a fost trecut în rezervă conform Decretului prezidenţial din 3 septembrie 1986”.
Aşa fiind, a concluzionat recurentul prin recursul declarat, mutarea intimatului a operat chiar dacă intimatul-reclamant se afla la data emiterii ordinului contestat în concediu medical. De altfel, a precizat recurentul, pe perioada incapacităţii temporare de muncă, intimatului nu i-a încetat activitatea, statutul său fiind în continuare de ofiţer activ. Recurentul a invocat art. 1 din Statutul corpului ofiţerilor, aprobat prin HCM din 4 octombrie 1965, ce prevede „corpul ofiţerilor se compune din ofiţeri activi şi ofiţeri din rezerva forţelor armate”, astfel încât nu se poate accepta interpretarea dată de instanţa de fond. Aceasta, a precizat recurentul, ar însemna că, în perioada de concediu medical, un ofiţer activ să nu beneficieze de drepturile şi obligaţiile prevăzute prin Statut (concediu medical plătit şi celelalte facilităţi acordate cadrelor militare în activitate).
Cât priveşte susţinerea instanţei de fond cu privire la faptul că mutarea intimatului într-o altă funcţie şi altă localitate, nu este prevăzută ca sancţiune disciplinară în Statutul corpului ofiţerilor, recurentul o apreciază ca nefondată.
Astfel, raportul din 21 iunie 1986 întocmit de Direcţia Pază şi ordine din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei, enumeră deficienţele constatate în sarcina intimatului-reclamant şi a apreciat că „activitatea desfăşurată de colonel D.L., nu corespunde imperativelor şi cerinţelor actuale, fapt pentru care se propune retrogradarea din funcţia de locţiitor”.
Sub acest aspect se menţionează de recurent că intimatul nu a fost sancţionat disciplinar ci a fost retrogradat din funcţie şi eliberat din funcţia de locţiitor al comandantului Centrului de creştere şi dresaj câini S., ca urmare a propunerii de retrogradare din această funcţie formulată de Direcţia Pază şi Ordine din cadrul fostului Inspectorat General al Miliţiei.
Prin această eliberare din funcţie a intimatului, a precizat recurentul, s-a urmărit eficientizarea şi îmbunătăţirea activităţii Centrului de creştere şi dresaj câini S., activitate în care s-au constatat numeroase deficienţe.
Deci a precizat recurentul, nefiind vorba de o sancţiune disciplinară, măsura mutării pe o altă funcţie şi în altă localitate, nu avea cum să se regăsească printre sancţiunile disciplinare prevăzute de Statutul corpului ofiţerilor, Ordinul contestat nr. XX din 15 iulie 1986 fiind legal.
Sentinţa nr. 7 din 6 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia a fost recurată şi de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, susţinându-se aceleaşi motive ca şi cele din recursul Ispectoratului General al Poliţiei Române.
În plus, prin acest recurs, se face menţiunea că prin decizia de pensie din 25 noiembrie 1986, s-a stabilit pensie de serviciu pentru intimatul-reclamant (cu vechime completă), drepturile fiindu-i acordate în temeiul Decretului nr. 214/1977, act normativ în vigoare la acea dată, plata pensiei militare efectuându-se cu începere de la data de 1 octombrie 1986.
Intimatul-reclamant a depus la dosar certificatul - decizie medicală nr. 1751 din 11 iulie 1986 în care Comisia de expertiză medico-militară din cadrul M.A.N. a concluzionat că reclamantul D.L. suferă de ulcer duodenal cronic şi pseudoneuroastenie aterosclerotică cerebrală.
La cererea intimatului - reclamant care a cerut să se comunice instanţei ordinul contestat şi actele ce au stat la baza acestuia s-au solicitat Ispectoratului General al Poliţiei Române, aceste acte-documente confidenţiale şi clasificate conform Legii nr. 182/2002 pentru protecţia informaţiilor clasificate care au fost consultate de instanţă.
Din ansamblul actelor cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin sentinţa nr. 7 din 6 februarie 2008, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a pronunţat pe excepţia de nelegalitate invocată de reclamantul D.B.L., în Dosarul nr. 239/85/2005, aflat pe rolul Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia pentru litigii de muncă şi asigurări sociale (având ca obiect recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 239/85/2005).
S-a solicitat de D.B.L., conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, constatarea nelegalităţii Ordinului nr. XX din 15 iulie 1986, emis de fostul Ispectoratului General de Poliţie din cadrul Ministerului de Interne.
În motivarea excepţiei de nelegalitate, reclamantul a arătat că mutarea sa din funcţia de locţiitor al comandamentului Centrului de creştere şi dresaj câini S. la Inspectoratul de Poliţie Dolj ca sancţiune disciplinară este nelegală întrucât la acea dată era în concediu medical, apoi clasat medical şi trecut în rezervă la 3 septembrie 1986.
Prin încheierea din 22 februarie 2007, instanţa de recurs apreciind că soluţionarea litigiului pe fond depinde de legalitatea Ordinului nr. XX din 15 iulie 1986, a dispus suspendarea judecării recursului şi înaintarea excepţiei de nelegalitate la Curtea de Apel pentru soluţionare.
Curtea de Apel Alba-Iulia, prin sentinţa atacată în cauză, nr. 7 din 6 februarie 2008, a reţinut că reclamantul a fost încadrat la 1 octombrie 1981 în funcţia de locţiitor al comandantului Centrului de creştere şi dresaj câini S. Prin Ordinul nr. XX din 15 iulie 1986, reclamantul a fost eliberat din funcţie de Inspectoratul General de Poliţie şi s-a dispus mutarea sa, din motive disciplinare la Inspectoratul Judeţean Dolj, unde urma să fie numit într-o funcţie de execuţie. Curtea de Apel Alba-Iulia a susţinut că ordinul de mutare nu a fost pus în executare iar apoi petentul a fost trecut în rezervă.
Reţinându-se de instanţă, că din examinarea Statutului corpului ofiţerilor aflat în vigoare la data emiterii Ordinului nr. XX din 15 iulie 1986, rezultă că nu se prevedea că mutarea într-o altă funcţie şi altă localitate este prevăzută ca sancţiune disciplinară, astfel că actul este ilegal. S-a admis astfel excepţia de nelegalitate.
Din actele cauzei, avându-se în vedere sentinţa recurată şi motivele celor 2 recursuri declarate în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică, astfel încât în mod greşit a fost admisă excepţia de nelegalitate potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004.
În cauză, ceea ce se contestă este actul administrativ materializat în Ordinul din 15 iulie 1986 emis de Inspectoratul General de Miliţie, în prezent Inspectoratul General al Poliţiei Române.
Acest act administrativ este un act administrativ individual.
Faţă de modificarea Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007 care permite verificarea legalităţii, oricând pe cale de excepţie în cadrul unui proces, din oficiu sau la cererea părţii interesate, instanţa de fond a procedat la cercetarea legalităţii acestui act administrativ individual (avându-se în vedere şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 425 şi nr. 426 din 2008 prin care textele art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. II alin. (2) şi art. III din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 554/2004 au fost declarate constituţionale.
În această cercetare, instanţa de fond a greşit atunci când a considerat că Ordinul nr. XX din 15 iulie 1986 nu a fost pus în aplicare, fiind evidentă punerea sa în aplicare prin Ordinul nr. AA din 15 iulie 1986 de numire în funcţia de ofiţer specialist II din care petentul a şi fost trecut în rezervă.
De precizat că eliberarea din funcţia deţinută anterior de petent, a fost determinată aşa cum corect a susţinut Inspectoratul General al Poliţiei Române, ca urmare a constatării că această măsură se impunea pentru eficientizarea şi îmbunătăţirea activităţii Centrului de creştere şi dresaj câini S., deci s-a impus ca o măsură organizatorică (ca urmare a deficienţelor în activitatea de locţiitor al comandantului Centrului de creştere şi dresaj câini S.) iar nu ca o sancţiune disciplinară.
Recursurile declarate în cauză urmează însă a fi admise conform art. 312 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
În cauză s-a atacat un act administrativ individual emis faţă de judecarea cauzei în urmă cu 22 de ani.
Practica judecătorească anterioară modificărilor pe care Legea nr. 262/2007 le-a adus art. 4 din Legea nr. 554/2004 a fost unitară la nivelul jurisdicţiei supreme, secţia de contencios administrativ şi fiscal - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (şi a fost împărtăşită de Curţile de Apel, ca instanţe de fond), în sensul că excepţiile invocate potrivit art. 4 cu privire la actele administrative individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 sunt inadmisibile.
Ca urmare a modificării art. 4 din Legea nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007 şi a pronunţării Curţii Constituţionale de declarare ca fiind constituţionale dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 (se permite cercetarea legalităţii unor acte administrative individuale, oricând în cadrul unui proces), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, se găseşte deci în situaţia de schimbare radicală a jurisprudenţei deja consacrată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie ţinută fiind de respectarea Deciziilor Curţii Constituţionale (art. 147 din Constituţie).
În această situaţie, avându-se în vedere atribuţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum sunt menţionate în art. 126 din Constituţie şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil [art. 20 alin. (2) din Constituţie] dar şi principiile şi regulile comunitare (potrivit practicii judecătoreşti în materie), se constată că se impune asigurarea supremaţiei Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia în sistemul nostru naţional de drept.
Deci faţă de obligaţia judecătorului naţional de a asigura efectul deplin al normelor comunitare asigurându-le preeminenţa faţă de orice prevedere contrară din legislaţia naţională (recomandarea din 12 mai 2004 a Comitetului Miniştrilor, fără să fie nevoie să se aştepte abrogarea acesteia de legiuitor mutatis mutandis, Vermeire împotriva Belgiei, hotărârea din 29 noiembrie 1991) se constată că cererea recurenţilor de respingere a excepţiei de nelegalitate a ordinului contestat în cauză este întemeiată.
Se constată că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 de cercetare oricând în timp a unui act administrativ individual aduce atingere securităţii (stabilităţii) raporturilor juridice născute în baza actului administrativ unilateral cu caracter individual, a cărui legalitate urmează a fi cenzurată de instanţă fără limită în timp.
De altfel, chiar anterior revizuirii în anul 2003 a Constituţie din 1991, Curtea Constituţională a acceptat preeminenţa dreptului internaţional asupra legilor organice sau ordinare, iar prin decizia nr. 55/2000 a reţinut că „unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice”.
Acest principiu al securităţii raporturilor juridice deşi nu este în mod expres constatat de Constituţia României, se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3) potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Deci, însăşi Curtea Constituţională recunoaşte existenţa şi aplicarea în dreptul intern a principiului securităţii juridice.
Din repunerea fără limitare în timp a dreptului de luare în discuţie a legalităţii unei situaţii juridice considerăm că în speţă se contravine principiului securităţii juridice.
În cauză a fost emis un act administrativ individual în urmă cu 22 de ani. Acestui act încheiat i-a urmat o numire a intimatului - reclamant ce fusese eliberat din funcţia de locţiitor al comandantului Centrului de creştere şi dresaj câini S. ca măsură de organizare a muncii, în funcţia de ofiţer specialist II investigaţii.
Din această funcţie intimatul-reclamant a fost trecut în rezervă şi pensionat potrivit deciziei de pensionare din 25 noiembrie 1986 cu pensie militară (fiind trecut în rezervă conform Decretului prezidenţial din 3 septembrie 1986), încasând pensia militară timp de 22 de ani.
Împrejurarea că în momentul de faţă petentul a deschis un litigiu şi doreşte reluarea discutării Ordinului nr. XX din 15 iulie 1986 pe calea excepţiei de nelegalitate conform art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu este decât o înfrângere a principiului comunitar al securităţii (stabilităţii) raporturilor juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului hotărârea din 31 august 2000 în cauza B. împotriva României).
De altfel, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a reţinut, în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Astfel, Curtea de Justiţie de la Luxemburg s-a pronunţat asupra acestei chestiuni (hotărârea din 27 septembrie 1983 Universitatea Hamburg, hotărârea din 9 martie 1994 – TWD Textilwerke deggendof, hotărârea din 12 decembrie 1996 Accrington Beef şi alţii, hotărârea din 20 septembrie 2001, Banks/C-390/98 pct. 109 şi următoarele), potrivit concluziilor avocatului general în cauza C-441/05, reţinând următoarele: „Dacă (…) reclamantul are de la bun început posibilitatea formulării unei acţiuni în anulare (...) acesta trebuie să utilizeze această cale directă dacă doreşte să obţină controlul judiciar asupra actului în cauză”.
Admiterea excepţiei potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004 ar însemna în cauză producerea de efecte şi în privinţa raporturilor juridice care s-au născut în urma intrării actului în circuitul civil.
Aşa fiind, recursurile declarate vor fi admise iar hotărârea pronunţată de instanţa de fond casată cu respingerea excepţiei de nelegalitate invocată.
Cât priveşte recursurile declarate în cauză, au fost declarate în termen cu delegarea responsabilităţii declarării pentru Inspectoratul General al Poliţiei Române, direcţiei juridice care a şi semnat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Ministerul Internelor şi reformei Administrative şi de Inspectoratul General al Poliţiei Române împotriva sentinţei civile nr. 7 din 6 februarie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi respinge excepţia de nelegalitate invocată de reclamantul D.B.L., ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2447/2008. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 2450/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
