ICCJ. Decizia nr. 2458/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2458/2008
Dosar nr. 8093/1/2007
Şedinţa publică de la 13 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 21 septembrie 2005 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Ordine Publică, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Serviciul Român de Informaţii, anularea actului nr. RR din 12 aprilie 2005, constatarea refuzului de emitere a avizului S.R.I. şi obligarea pârâţilor la emiterea licenţei de funcţionare a societăţii, în temeiul Legii nr. 333/2003 şi H.G. nr. 1010/2004.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin adresa nr. DD/2005 a Inspectoratului General al Poliţiei Române, Direcţia de Ordine Publică i-a comunicat faptul că nu poate să-i acorde licenţă de funcţionare întrucât nu a obţinut avizul SRI, iar în urma procedurii administrative prealabile efectuate, pârâţii şi-au menţinut refuzul de emitere a licenţei de funcţionare.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat şi excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 3 din H.G. nr. 1010/2004, în raport de dispoziţiile Legii nr. 333/2003, arătând că prin normele metodologice s-a creat în mod nejustificat posibilitatea ca S.R.I. să nu-şi motiveze refuzul de acordare a avizului.
Reclamanta a mai arătat că nu se încadrează în dispoziţiile legale privitoare la siguranţa naţională, nu există motive pentru a putea fi considerată că aduce atingere siguranţei naţionale şi a solicitat să se constate că refuzul S.R.I. de a emite avizul şi refuzul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti de a emite licenţa de funcţionare sunt nelegale.
În şedinţa publică de la 14 decembrie 2005 prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, a constatat că aceştia nu au calitate procesuală în cauză şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul S.R.I.
La termenul de judecată din 14 aprilie 2006 instanţa a respins excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1010/2004 ca neîntemeiată, iar prin decizia nr. 1679 din 10 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins recursul declarat de SC A. SA Bucureşti împotriva încheierii respective, ca nefondat.
Totodată, Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea din 13 decembrie 2006, a admis în parte cererea reclamantei de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 20, 21 şi art. 22 din Legea nr. 333/2003 şi a respins capătul de cerere privind sesizarea cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor H.G. nr. 1010/2004, dispunând totodată suspendarea cauzei.
Prin Decizia nr. 384 din 17 aprilie 2007 a Curţii Constituţionale excepţia invocată a fost respinsă.
La termenul din 6 iunie 2007 instanţa, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea nelegalităţii refuzului S.R.I. de a emite avizul, în raport cu dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 20 din Legea nr. 182/2002, iar reclamanta a solicitat suspendarea soluţionării cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1780 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea de suspendare a cauzei. Totodată instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea nelegalităţii refuzului de emitere a avizului de către pârâtul S.R.I., respingând acest capăt de cerere. Celelalte capete de cerere au fost respinse ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, în esenţă, că în speţă nu se impune suspendarea, întrucât nu există o altă judecată cu privire la un drept de care atârnă dezlegarea pricinii.
În ceea ce priveşte excepţia invocată, instanţa a apreciat că refuzul nemotivat de acordare a avizului de către S.R.I., deşi este act administrativ asimilat potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, acesta, în raport cu prevederea art. 5 alin. (2) din acelaşi act normativ, nu poate fi atacat în contencios administrativ, întrucât Legea nr. 182/2002, lege organică, prevede o altă procedură judiciară pentru modificarea sau desfiinţarea acestuia.
Instanţa a mai reţinut că adresa nr. DD/2005 a fost emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Române în mod legal, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, legea condiţionând acordarea licenţei de existenţa avizului S.R.I., ce în speţă nu a fost obţinut.
Faţă de faptul că reclamanta nu a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 182/2002 cu privire la refuzul S.R.I. de acordare a avizului, instanţa a respins şi celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamanta SC A. SA, invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta combate soluţia Curţii de Apel sub următoarele aspecte:
1. Nelegala aplicare a prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Recureta arată că acest text nu este incident în cauză întrucât Legea nr. 333/2003 nu este o lege organică şi nici nu reglementează o altă procedură judiciară de contestare.
2. Greşita calificare a capătului de cerere privind anularea actului nr. RR din 12 aprilie 2005 ca fiind accesoriu. În realitate, susţine recurenta, acesta este capătul de cerere principal, care poate exista de sine - stătător. Acest act prezintă toate elementele definitorii pentru a fi calificat act administrativ.
3. Încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil: al dreptului la apărare şi al contradictorialităţii. În şedinţa publică instanţa a acordat cuvântul numai pe excepţie, dar, cu toate acestea, a respins capetele de cerere subsecvente ca neîntemeiate.
Pe de altă parte, mai arată recurenta, soluţia pronunţată nu este coerentă şi nici logică. Dacă cererea considerată principală era inadmisibilă, aceeaşi rezolvare trebuiau să o primească şi cererile accesorii.
4. Pe fondul cauzei, refuzul emiterii licenţei de funcţionare, bazat pe lipsa avizului S.R.I. este nelegal şi abuziv.
Nu există niciun element care să conducă la ideea că vreuna dintre persoanele care reprezintă societatea comercială constituie o ameninţare pentru siguranţa naţională a României. Acestea nu au fost şi nu sunt cercetate penal pentru nicio infracţiune iar administratorul societăţii comerciale, C.A., deţine permis de port armă vizat la zi. Or art. 15 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 295/2004 stabileşte că autorizaţia de procurare a armelor letale se poate acorda numai persoanelor care „nu prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor existente la organele competente”.
Prin întâmpinarea formulată intimatul Inspectoratul General al Poliţiei Române (I.G.P.R.) a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că nu putea emite autorizaţia prevăzută de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, în condiţiile existenţei avizului negativ de la S.R.I., ceea ce, de altfel, a şi comunicat recurentei prin adresa nr. DD din 12 aprilie 2005.
Şi intimatul S.R.I., prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Acest intimat a arătat că instanţa de fond a calificat în mod just cererea de anulare a unui aviz conform ca fiind capăt de cerere principal.
Deşi avizul în discuţie nu este un act administrativ propriu-zis, el constituie o operaţiune administrativă foarte importantă.
În ceea ce priveşte nemotivarea avizului, intimatul a susţinut că o asemenea restrângere a dreptului la informaţie este în acord atât cu reglementările naţionale cât şi cu cele internaţionale.
În speţă nu se invocă existenţa unor infracţiuni la regimul siguranţei naţionale, ci doar a unor ameninţări, astfel că, în opinia intimatului, refuzul său nu este abuziv.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinări, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele motive:
Funcţionarea societăţilor de pază şi protecţie este reglementată de Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, modificată şi completată, precum şi de H.G. nr. 1010/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice şi a documentelor prevăzute la art. 69 din Legea nr. 333/2003.
În acest context legislativ, recurenta-reclamantă SC A. SA a solicitat intimatului-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia Poliţiei de Ordine Publică să-i emită licenţă de funcţionare, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 333/2003. Potrivit acestui text: „Societăţile specializate de pază şi protecţie funcţionează în baza licenţei eliberate de Inspectoratul General al Poliţiei Române, cu avizul prealabil al S.R.I., pentru cel puţin unul dintre obiectivele de activitate prevăzute (…), care poate fi reînnoită la fiecare 3 ani. Retragerea avizului prealabil al S.R.I. poate constitui temei pentru anularea licenţei de funcţionare”.
Cu actul nr. RR din 12 aprilie 2005, intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române i-a comunicat recurentei-reclamante că „nu se acordă licenţă de funcţionare”, cu motivarea că „nu s-a obţinut avizul S.R.I.”.
Acest act îndeplineşte toate condiţiile cerute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi considerat act administrativ.
Pe de altă parte, avizul prealabil al S.R.I. are natura juridică a unui aviz conform, întrucât emitentul licenţei de funcţionare este obligat, potrivit legii, să îl solicite S.R.I. şi să ţină seama de opinia exprimată la soluţionarea cererii formulate de societatea specializată de pază şi protecţie.
Din această perspectivă apare ca fiind fondat cel de-al doilea motiv de recurs, în sensul că cererea de chemare în judecată avea ca şi petit principal anularea actului administrativ, în timp ce legalitatea avizului conform trebuia examinată în condiţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Chiar dacă raportul de interdependenţă dintre avizul negativ al S.R.I. şi actul administrativ prin care s-a soluţionat cererea recurentei-reclamante a fost corect sesizat de Curtea de Apel, dezlegarea dată nu poate fi acceptată.
Obiectul acţiunii juridice, formulat potrivit art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege vizează anularea unui act administrativ vătămător pentru recurenta-reclamantă şi în cadrul procesual fixat de aceasta, urmează a se examina, cum s-a arătat, legalitatea tuturor actelor sau operaţiunilor care au stat la baza emiterii acestuia, inclusiv a avizului conform în discuţie.
Şi critica expusă în cuprinsul primului motiv de recurs este fondată, articolul 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nefiind incident în speţă.
Potrivit acestui text de lege: „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”.
Or, după cum s-a arătat anterior, avizul negativ al S.R.I. (sau „refuzul S.R.I. de a emite aviz favorabil”) nu este act administrativ, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate nu este o lege organică, fiindcă nu reglementează vreunul din domeniile indicate la art. 73 alin. (3) din Constituţie şi în plus, acest act normativ nu prevede o altă procedură judiciară pentru desfiinţarea avizului conform în discuţie sau pentru obligarea S.R.I. la emiterea unui aviz favorabil.
Faptul că în litigiul de faţă intimatul-pârât S.R.I. a invocat în apărare, între altele, şi dispoziţiile Legii nr. 182/2002 pentru a justifica nemotivarea refuzului său nu este de natură a o obliga pe recurentă să obţină, pe cale separată, declasificarea pretinselor informaţii cărora li s-ar fi atribuit un nivel sau altul de secretizare, ci dimpotrivă, creează în sarcina S.R.I., conform art. 1169 C. civ., obligaţia de a convinge instanţa de judecată de justeţea apărării sale. Dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului presupune un echilibru în plan procesual, care, în speţă, nu a existat fiindcă intimatul S.R.I. a refuzat să prezinte dovezi care să justifice soluţia pe care a adoptat-o.
În fine, şi în ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs, se constată că criticile formulate sunt fondate.
Din practicaua încheierii pronunţate la data de 6 iunie 2007, când instanţa a rămas în pronunţare, rezultă că părţilor li s-a solicitat să pună concluzii cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi „în consecinţă, privitoare la capetele de cerere subsecvente”.
Părţile prezente: reclamanta şi pârâtul S.R.I. au arătat că textul de lege arătat nu este incident, refuzul eliberării avizului fiind nelegal (reclamanta), respectiv legal (pârâtul).
Se constată astfel că, deşi formal părţile au avut posibilitatea să pună concluzii pe toate capetele de cerere, totuşi, în raport de modul în care acestea au fost calificate ca fiind principal şi accesorii recurentei-reclamante nu i s-a dat posibilitatea de a fi apărată corespunzător.
Pentru considerentele expuse, constatând că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi că împrejurările de fapt invocate de intimatul-pârât S.R.I. nu au fost deplin stabilite, în temeiul art. 313 C. proc. civ., art. 312 alin. (1)-(3) şi (5), pentru motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., se va admite recursul şi se va casa sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Faţă de soluţia adoptată Înalta Curte a considerat că examinarea celui de-al patrulea motiv de recurs, care vizează fondul cauzei, nu mai este posibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC A. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1780 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2454/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2463/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
