ICCJ. Decizia nr. 2551/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi conform O.U.G. nr. 214/1999( calitatea de luptator în rezistenţa anticomunistă). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2551/2008
Dosar nr. 2412/2/2007
Şedinţa publică de la 19 iunie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 242 din 30 ianuarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea prin care reclamanta T.S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei - Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, solicita anularea deciziei din 22 februarie 2007 emisă de pârâtă, prin care a fost respinsă cererea de acordare a calităţii respective soţului său, T.N., născut în anul 1912 şi decedat în anul 2001, precum şi obligarea pârâtei să emită o decizie prin care să constate această calitate pentru soţul său.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că profilul moral al unei persoane, oricât de deosebit ar fi acesta, cum este şi cel al tatălui reclamantei, care a desfăşurat permanent o activitate văzută mereu de comunişti ca un pericol la ideologia comunistă, nu are relevanţă în cauză, important fiind numai dacă măsura administrativă luată împotriva persoanei respective se poate înscrie în prevederile actului normativ incident în speţă.
Or, se arată în considerentele sentinţei recurate, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 nu prevede acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă tuturor persoanelor care îşi declarau dezacordul pentru respectivul regim, apreciind ca fiind mai bun un regim democratic, ci numai acelora care au avut de suferit măsuri represive, în sensul dispoziţiilor acestui act normativ.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta T.S., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea cererii, recurenta susţine că:
- Instanţa de fond recunoaşte că din actele dosarului rezultă că preotul T.N. a avut tot timpul o atitudine de protest împotriva comunismului şi a militat pentru democraţie, fiind urmărit şi lucrat operativ de organele de represiune ale fostei Securităţi.
- Deşi, premisele raţionamentului de la care a plecat instanţa de fond sunt adevărate, concluzia la care a ajuns în final instanţa este total greşită şi netemeinică.
- Din ansamblul probator administrat în cauză, respectiv înscrisuri emanate de la diferite autorităţi laice şi religioase, coroborate cu declaraţiile olografe ale martorilor I.D.G. şi M.S., rezultă că preotul T.N., a fost un obiectiv ţintă a măsurilor represive ale organelor fostei Securităţi încă de la instaurarea regimului comunist în România.
- Această situaţie obiectivă este reţinută şi în conţinutul adresei din 01 februarie 2007 emisă de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi înaintată Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă de pe lângă Ministerul Justiţiei, adresă care precizează fără echivoc că: ";domnul T.N. a fost supus măsurilor represive, în sensul O.U.G. nr. 214/1999 cu modificările şi completările ulterioare, în perioada regimului comunist (1945-1989)";.
- Organele de represiune ale regimului comunist, căutau prin diverse metode să-l intimideze pe preotul T.N., care era permanent ţinut sub observaţie, fiind anchetat la diferite intervale de timp şi reţinut uneori pentru cercetări, astfel cum s-a întâmplat în anul 1985 când el a lipsit de la domiciliu trei săptămâni, impunându-i-se să spună că a fost la Băile Olăneşti.
Susţine recurenta că a vrut să dovedească toate împrejurările descrise cu martori, invocând şi un precedent judiciar al Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie care a statuat că mijloacele de probă pentru dovedirea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă sunt atât cele prevăzute O.U.G. nr. 214/1999, cât şi cele prevăzute de C. proc. civ., dar instanţa a respins acest mijloc de probă în mod nelegal.
Consideră recurenta că, chiar şi în aceste condiţii, acţiunea trebuia admisă, întrucât există înscrisuri doveditoare suficiente care atestă că defunctul T.N. se încadrează în categoria persoanelor persecutate politic deoarece împotriva lui au fost luate măsuri abuzive.
Recursul nu se fondează.
1. Potrivit dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 214/1999, calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă se recunoaşte persoanelor care: fie au fost condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, fie au fost supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive, în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989.
Dispoziţiile art. 3 din ordonanţă definesc noţiunea de „măsuri administrative abuzive” ca: orice măsuri luate de organele fostei miliţii sau securităţi ori de alte organe, ca urmare a săvârşirii unor fapte în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1), dar prevăd şi o condiţie - ca acele măsuri administrative să se fi concretizat într-una dintre formele prevăzute la lit. a) - g):
„a) privarea de libertate în locuri de deţinere sau pentru efectuarea de cercetări;
b) internarea în spitale de psihiatrie;
c) stabilirea de domiciliu obligatoriu;
d) strămutarea într-o altă localitate;
e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice;
f) exmatricularea din şcoli, licee şi facultăţi;
g) încetarea contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice şi dovedite cu acte scrise, administrative sau judecătoreşti, de la acea dată”.
În acţiune, reclamanta a invocat ca măsuri represive la care ar fi fost supus soţul să: retrogradarea din funcţia de preot pe motive politice; reţinerea pentru cercetări în mod mascat; înscenarea unor infracţiuni de drept comun şi chiar pentru opoziţie la regimul comunist.
2. Prin „retrogradarea” suferită de soţul său, recurenta înţelege măsura care i s-a aplicat acestuia, ca preot paroh la Parohia C., prin trecerea din postul I de preot în postul II de preot, la data de 29 septembrie 1989, prin ordinul Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, ca urmare a aprobării de către Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist de a ridica oficiul parohial preotului T.
Recurenta susţine că această măsură, motivată de existenţa unor pretinse neglijenţe ale preotului în administrarea parohiei, ascunde, în realitate, o măsură de represiune politică.
Problema, în speţă, nu este de a dovedi acest scop real al măsurii, ci, din punct de vedere juridic, dacă autoritatea bisericească ce a aplicat dispoziţii ale dreptului canonic, poate fi definită ca „alte organe”, înţelese ca organe de represiune ale regimului comunist, de natura celor ori asemănătoare celor de miliţie şi de securitate.
De asemenea, se pune problema dacă „ridicarea oficiului parohial” al unui preot, ca sancţiune canonică, poate fi echivalentă cu o retrogradare în funcţie a unui laic.
Constituţia României din 1965, republicată în anul 1986, în vigoare la data sancţionării preotului T., prevedea organizarea şi funcţionarea liberă a cultelor religioase, reglementată prin lege. Şi într-adevăr, în baza Decretului nr. 177/1948 era prevăzută organizarea cultelor religioase după norme proprii, conform învăţăturilor canoanelor şi tradiţiilor lor, ele putând avea organe de judecată religioasă pentru disciplinarea personalului din serviciul lor.
Din coroborarea acestor dispoziţii este esenţial a observa că ierarhia bisericii în general şi a Bisericii ortodoxe în special, nu a fost niciodată o componentă a autorităţilor administrative şi ca urmare, măsurile luate în ierarhia bisericească, conform canoanelor sale nu pot fi considerate „măsuri administrative”. Aceleaşi argumente permit a conchide că ierarhia bisericească de la orice nivel nu poate fi considerată „organ” al autorităţilor administrative, în sensul dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999.
Ca urmare, măsura sancţionării defunctului soţ al reclamantei, în calitatea lui de preot, chiar dacă s-ar prezuma în mod absolut că a fost represivă, doar pentru că a fost aplicată unui anticomunist notoriu, nu este o „măsură administrativă” care să fi avut ca efect „retrogradarea”, în sensul dreptului administrativ.
3. Aşa cum a constatat şi instanţa de fond, soţul recurentei a fost un constant opozant al regimului comunist, dar dispoziţiile O.U.G. nr. 214/1999 nu recunosc calitatea de „luptător în rezistenţa anticomunistă” decât în condiţiile limitative ale art. 1, 2 şi 3 şi nu atribuie valoare juridică - în sine existenţei unui dosar de persoană urmărită întocmit de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, dacă urmărirea nu a fost concretizată în măsurile administrative prevăzute de art. 3.
4. În fine, precedentul judiciar invocat de recurentă nu este relevant în speţă (nici chiar sub incidenţa Cauzei Curţii Europene a Drepturilor Omului „B. contra României”) deoarece împrejurările de fapt redate în decizia Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie nr. 4325/2006 conturează o altă situaţie juridică şi probatorii cu înscrisuri care au constituit un început de dovadă scrisă completat doar cu martori privind condiţia din art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999 („strămutarea într-o altă localitate”).
În cauza de faţă însă, actele prin ele însele nu fac dovada nici uneia dintre măsurile prevăzute de art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, astfel încât dovada cu martori ar fi fost neconcludentă pentru admiterea acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta T.S. împotriva sentinţei nr. 242 din 30 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2546/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 2553/2008. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
