ICCJ. Decizia nr. 2621/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2621/2008
Dosar nr. 4164/30/2007
Şedinţa publică de la 24 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta Staţiunea de cercetare dezvoltare agricolă L. judeţul Timiş a chemat în judecată Comisia Specială de retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut cultelor Religioase din România, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea în tot a deciziei nr. 1279 din 3 aprilie 2004 emisă de pârâtă, pe considerentul că aceasta nu a respectat prevederile legale, în sensul că între Staţiunea de cercetare dezvoltare agricolă L. şi Parohia Romano-Catolică L. a avut loc un litigiu cu privire la imobilul în speţă, pentru care reclamanta deţine un drept real de administrare operativă, cu titlu legal.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că Parohia Romano-Catolică L. nu este persoană juridică îndreptăţită să solicite retrocedarea acestui imobil întrucât din analiza cărţii funciare, pe parcela topo cu nr. AA, este notată o clădire ce a aparţinut din anul 1928 Uniunii tinerilor catolici germani, uniune ce avea personalitate juridică proprie şi care în prezent nu mai există.
Constatând că nu-i aparţine competenţa soluţionării cauzei, Tribunalul Timiş a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 551 din 26 iunie 2007.
Astfel sesizată, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 327 din 5 decembrie 2007, a respins acţiunea formulată de reclamanta Staţiunea de cercetare dezvoltare agricolă L. şi a respins cererea de intervenţie în interesul reclamantei formulată de intervenientul Consiliul Local L.
Totodată, a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtei, formulată de intervenientele Episcopia Romano-Catolică T. şi Parohia Romano-Catolică L.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că reclamanta nu a deţinut niciodată dreptul de proprietate, ci i-a fost atribuit doar un drept de administrare operativă care nu este echivalent cu proprietatea.
În consecinţă, instanţa de fond reţine că imobilul se supune prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, în temeiul cărora a fost emis actul administrativ atacat în speţă şi că intervenientele au dovedit în faţa comisiei pârâte şi a instanţei calitatea cerută de O.U.G. nr. 94/2000, astfel că decizia de retrocedare emisă de pârâtă întruneşte condiţiile de legalitate şi temeinicie.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică, a declarat recurs reclamanta Staţiunea de cercetare dezvoltare agricolă L., solicitând casarea ei şi în urma rejudecării cauzei în fond, admiterea acţiunii şi a cererii de intervenţie în interesul reclamantei formulată de Consiliul Local al comunei L. şi anularea deciziei nr. 1279 din 3 aprilie 2007 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România.
În motivarea recursului, făcându-se referire generică, în drept, la prevederile art. 99- 316 C. proc. civ., s-a imputat primei instanţe faptul că nu a ţinut cont de susţinerile reclamantei în sensul că imobilul în litigiu a trecut cu titlu legal în proprietatea Statului Român, în temeiul Decretului nr. 45 din 7 februarie 1945, deci anterior datei de 6 martie 1945 prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, astfel încât nu poate face obiectul retrocedării în condiţiile acestui act normativ, aspecte ce pot fi circumscrise, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., numai motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând actele dosarului, motivul de recurs astfel determinat şi examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, imobilele care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice altă persoană juridică în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unor persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari în condiţiile acestei ordonanţe de urgenţă.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor pct. 13 din Normele metodologice emise în aplicarea O.U.G. nr. 94/2000, persoanei care a formulat o cerere de retrocedare îi revine obligaţia de a depune orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive, precum şi actele care permit recunoaşterea calităţii de beneficiar al retrocedării (actul de înfiinţare, dovada continuării sau reluării cultului religios).
Pe baza lucrărilor dosarului şi a probelor administrate în cauză, prima instanţă a concluzionat în mod corect că imobilul în discuţie se supune prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 şi intervenientele Episcopia Romano-Catolică T. şi Parohia Romano-Catolică L. au făcut dovada calităţii de beneficiar al retrocedării, decizia de retrocedare emisă de pârâtă întrunind condiţiile de legalitate, concluzie care a condus la adoptarea soluţiei de respingere a acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.
Astfel, sub aspectul încadrării imobilului în litigiu în categoria celor care pot forma obiectul retrocedării, în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000, contestat prin cererea de recurs, starea tabulară a acestuia redată în C.F. nr. X şi nr. Y. atestă faptul că parcela identificată topo cu nr. R, rezultată din dezlipirea acesteia din parcela cu top nr. AA şi transcrierea ei CF nr. Y, nou înfiinţată, a fost preluată în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 266/1948, art. 51 alin. (1) şi (3).
Potrivit art. 51 alin. (1) din acest act normativ, în vigoare şi la data înscrierii în CF a dreptului de proprietate al statului asupra parcelei respective bunurile mobile şi imobile folosite cu orice titlu de instituţiile şcolare de orice grad şi categorie (…) sunt proprietatea statului şi sunt date în folosinţă Ministerului Învăţământului Public, iar inadvertenţele strecurate în înscrierea din CF nr. Y, Partea a II-a, efectuată la 27 ianuarie 1950, în privinţa datei la care ar fi fost emis Decretul nr. 45, invocat de recurentă în susţinerea nelegalităţii hotărârii atacate (7 februarie 1945), act normativ care, prin art. 6, a „menţinut în vigoare Decretul nr. 266/1948”, nu sunt de natură a impune o altă concluzie sub acest aspect, evident fiind că un act normativ nu poate fi „menţinut în vigoare” sau abrogat prin dispoziţii legale anterioare adoptării lui.
Această modalitate de dobândire a dreptului de proprietate de către Statul Român asupra parcelei în discuţie a fost reţinută de altfel şi prin decizia civilă nr. 1836/A/2002 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, pronunţată în litigiul aceloraşi părţi având ca obiect rectificarea înscrierilor din CF nr. X şi nr. Y, în sensul reunificării parcelelor respective, anulării dezmembrării efectuate şi sistării CF nr. Y.
Cum această chestiune litigioasă este decisivă în soluţionarea ambelor cauze, în virtutea prezumţiei lucrului judecat care se aplică atunci când există „identitate de chestiuni” pentru a se evita eventualele contradicţii între hotărârile pronunţate de jurisdicţii diferite, constatarea reţinută printr-un considerent decisiv în adoptarea soluţiei anterioare, devenită irevocabilă, trebuie acceptată ca valabilă şi pentru soluţionarea procesului ulterior, chiar dacă eventuala incidenţă a excepţiei autorităţii lucrului judecat, care implică „identitatea de acţiuni”, nu poate fi pusă în discuţie, dat fiind obiectul diferit al celor două cauze.
Fiind cert stabilit, aşadar, că imobilul ce a format obiectul retrocedării prin decizia contestată a fost trecut în proprietatea Statului Român ulterior datei de 6 martie 1945, se va concluziona că susţinerile contrare ale recurentei şi criticile aduse sub acest aspect hotărârii atacate, circumscrise, în condiţiile anterior arătate, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, astfel încât incidenţa acestui motiv de nelegalitate nu poate fi reţinută.
Constatând, totodată, inexistenţa în cauză a vreunui alt motiv de nelegalitate de ordine publică, susceptibil de a fi invocat din oficiu, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Staţiunea de cercetare dezvoltare agricolă L. judeţul Timiş împotriva sentinţei civile nr. 327 din 5 decembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2620/2008. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2626/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
