ICCJ. Decizia nr. 3995/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr .3995/2008
Dosar nr. 4928/2/200.
Şedinţa publică din 11 noiembrie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 5 iulie 2007, reclamanţii B.V.A., ş.a., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, plata sumelor reprezentând sporul de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data efectuări plăţii efective.
Pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1039 din 2 aprilie 2008, a admis acţiunea, a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor sporul de fidelitate pentru anul 2005, actualizat cu indicele de inflaţie, la data plăţii; a admis cererea de chemare în garanţie.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că prin OUG nr. 118/2005 a fost suspendată pentru anul 2005, aplicarea dispoziţiilor art. 6 din OG nr. 38/2003 privind acordarea sporului de fidelitate.
S-a reţinut, de asemenea, că măsura suspendării acordării sporului de fidelitate a afectat doar exerciţiul dreptului nu şi existenţa acestuia întrucât un drept prevăzut de lege încetează doar prin abrogare.
Referitor la cererea de chemare în garanţie s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ. şi ale HG nr. 208/2005.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Recurentul a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere prevederile HG nr. 386/2007 şi cele ale Legii nr. 500/2002, reţinând în mod greşit că sunt incidente prevederile HG nr. 208/2005 care a fost abrogată.
S-a mai arătat că responsabilitatea Ministerului Economiei şi Finanţelor se limitează la faza de proiect bugetar şi că obligaţia de plată a drepturilor salariale revine Ministerului Internelor şi Reformei Administrative în calitate de angajator şi ordonator principal de credite.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs invocate şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 60-61 C. proc. civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau despăgubire cererea urmând să fie făcută în condiţiile de formă pentru cererea de chemare în judecată.
Aceste dispoziţii legale au fost aplicate greşit de instanţa de fond, care a admis cererea de chemare în garanţie formulată împotriva Ministerului Economiei şi Finanţelor, deşi nu există un temei juridic pentru stabilirea răspunderii administrative a acestui minister faţă de intimaţii-reclamanţi sau faţă de intimatul-pârât Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Dispoziţiile legale invocate în cererea de chemare în garanţie, nu prevăd o asemenea răspundere pentru ministerul recurent şi nu constituie temeiul unor raporturi juridice între această autoritate administrativă şi celelalte părţi în litigiu, astfel încât greşit instanţa de fond a admis cererea.
Atribuţiile Ministerului Economiei şi Finanţelor în elaborarea şi gestionarea bugetului de stat nu justifică obligarea instituţiei la plata unor drepturi salariale către angajaţi ai altui minister, ordonator principal de credite, nici obligarea sa să aloce fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti cuvenite în speţă reclamanţilor-angajaţi în cadrul altui minister, raporturile de muncă existând exclusiv între reclamanţi şi pârâţi.
De altfel, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative nu neagă calitatea sa de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice aflate în subordinea lor. Aşa fiind, este lipsit de relevanţă faptul că Ministerul Economiei şi Finanţelor elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite şi a proiectelor bugetelor locale.
Pentru motivele arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va fi admis recursul şi modificată sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a Ministerul Economiei şi Finanţelor formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1039 din 2 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3986/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3996/2008. Contencios → |
|---|
