ICCJ. Decizia nr. 3996/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3996/2008
Dosar nr. 5384/2/200.
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 24 iulie 2007, reclamanta N.M.A., fostă C., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N.P.A.D.A.S., plata drepturilor băneşti reprezentând primele de vacanţă aferente perioadei 2001-2005, actualizate în raport cu rata inflaţiei până la data efectuării plăţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3156 din 5 decembrie 2007, admis acţiunea; a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile băneşti reprezentând prima de vacanţă pentru anii 2001-2005, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că potrivit art. 33 alin.(2) şi apoi 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, reclamanta, în calitate de funcţionar public al pârâtei avea dreptul la prima de concediu pentru perioada 2001-2005, drept câştigat prin lege, al cărui exerciţiu a fost suspendat prin efectul OUG nr. 33/2001 şi apoi al legilor bugetare.
S-a mai reţinut că suspendarea exerciţiului dreptului de a primi prima de concediu nu echivalează cu stingerea dreptului ci are ca efect doar imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care operează suspendarea.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea acestuia şi modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii.
Recurenta a arătat că aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 a fost suspendată succesiv prin OUG nr. 33/2001, Legea nr. 743/2001, Legea nr. 744/2001, Legea nr. 631/2002, Legea nr. 63/2002, Legea nr. 507/2003, Legea nr. 519/2003, Legea nr. 511/2004 şi Legea nr. 512/2004.
S-a susţinut, în consecinţă, că pârâta a fost greşit obligată la plata primelor de concediu prevăzute de art. 34 din Legea nr. 188/1999.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei pentru perioada precizată în acţiune.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta C.N.P.A.D.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 3156 din 5 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3995/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3997/2008. Contencios → |
|---|
