ICCJ. Decizia nr. 4003/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4003/2008
Dosar nr. 8469/2/200.
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 3 decembrie 2007, reclamanţii B.M.V., ş.a., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A.N.V. şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 şi 2006 actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 341 din 5 februarie 2008, a admis acţiunea; a obligat pârâta A.N.V. să plătească reclamanţilor primele de concediu pentru perioada 2001-2006 actualizate; a obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce fondurile necesare plăţii acestor drepturi salariale.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că în baza prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 funcţionarul public are dreptul la primă de vacanţă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
S-a mai reţinut că suspendările succesive ale dreptului la prima de concediu au avut ca efect întreruperea prescripţiei dar nu au dus la stingerea dreptului ci, după încetarea efectelor actelor de suspendare se impunea plata retroactivă.
Totodată, s-a reţinut că ambele instituţii publice pârâte au obligaţii specifice de îndeplinirea cărora depinde realizarea dreptului reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.N.V. prin D.R.A.O.V. Bucureşti solicitând admiterea acestuia şi modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii.
Recurenta a susţinut că dreptul de a cere acordarea primelor de concediu pentru perioada 2001-2003 este prescris, în conformitate cu dispoziţiile art. 166 alin. (1) C. muncii.
S-a mai susţinut că, nu există temei legal pentru acordarea primelor de concediu pentru perioada 2004-2006 deoarece prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/199 au fost suspendate pentru acest interval, iar aplicarea acestora de la 1 ianuarie 2007 poate fi făcută numai pentru viitor.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului de a cere plata primelor de concediu pentru perioada 2001-2003, se reţine că dispoziţiile legale prin care a fost suspendată aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au întrerupt cursul prescripţiei dreptului la acţiune.
Astfel, suspendarea unei dispoziţii legale printr-un act normativ împiedică producerea de efecte juridice până la încetarea cauzei de suspendare.
Şi pe fondul cauzei criticile aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă li se cuvine reclamanţilor pentru perioada precizată în acţiune.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanţii au dreptul la primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.V. prin D.R.A.O.V. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 341 din 5 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4002/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4004/2008. Contencios → |
|---|
