ICCJ. Decizia nr. 4023/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4023/2008
Dosar nr. 4748/2/200.
Şedinţa publică din 12 noiembrie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul S.I. a chemat în judecată Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâţii să dispună obligarea acestora la plata primelor de vacanţă pentru perioada 2004-2005 şi a sporului de fidelitate pentru anul 2005.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că obligaţia de plată a primei de vacanţă se întemeiază pe dispoziţiile art. 37 din OG nr. 38/2003 iar faptul că acest act normativ a fost suspendat succesiv nu reprezintă relevanţă în cauză, deoarece pe calea suspendării nu se poate ajunge la anularea unui drept legal acordat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2734 din 6 noiembrie 2007 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie a acestuia.
De asemenea, a admis acţiunea formulată de reclamant, obligând Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti la plata primelor de vacanţă pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi la plata sporului de fidelitate pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 27 noiembrie 2005, actualizat în raport de rata inflaţiei.
Totodată, a dispus şi obligarea chematului în garanţie să aloce fonduri pentru plata acestor drepturi salariale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, într-adevăr prin art. 2 alin. (1) din OUG nr. 118/2004 s-a dispus suspendarea dispoziţiilor art. 6 din OG nr. 38/2003, însă această suspendare nu echivalează cu anularea dreptului, astfel că la încetarea perioadei de suspendare se impunea plata retroactivă a drepturilor salariale menţionate.
În caz contrar dreptul ar fi lipsit de conţinutul lui, ceea ce nu poate fi acceptat.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Recurentul a susţinut în esenţă că nu are calitate procesuală în cauză astfel încât se impunea respingerea cererii de chemare în judecată a Ministerului Economiei şi Finanţelor, ca neîntemeiată.
De asemenea, a susţinut că nicio cerere de chemare în garanţie a recurentului, nu poate fi admisă, întrucât raportul de muncă este între reclamant pe de o parte şi instituţia în care acesta îşi desfăşoară activitatea pe de altă parte.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Înalta Curte constată că cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor în mod greşit a fost admisă de către instanţa de fond.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanţie şi autorităţile pârâte nu există un raport juridic obligaţional, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt şi autorităţile pârâte - n.r.) au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei şi Finanţelor propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" [alin. (l)] iar „Ministerul Economiei şi Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. In caz de divergenţă hotărăşte Guvernul".
Astfel fiind, Înalta Curte va admite recursul formulat de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi pe cale de consecinţă va respinge cererea de chemare în garanţie a acestuia.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
De asemenea, conform art. 6 din acest act normativ poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un, drept patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
In consecinţă, pentru considerentele reţinute şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, va modifica sentinţa atacată în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a acestuia, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 2734 din 6 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa recurată în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4022/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4025/2008. Contencios → |
|---|
