ICCJ. Decizia nr. 4025/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4025/2008
Dosar nr. 5303/2/200.
Şedinţa publică din 12 noiembrie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta C.L.A. a chemat în judecată Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Arhivele Naţionale şi chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând instanţei obligarea acestora la plata primelor de vacanţă pentru perioada 2001-2006, actualizate cu indicele de inflaţie şi comunicarea acestor sume.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că primele de vacanţă sunt datorate în temeiul dispoziţiilor art. 33 alin. (2) (devenit art. 34 în forma republicată a Legii nr. 188/1999) astfel încât, în mod nejustificat s-a refuzat plata acestor prime către funcţionarii publici din cadrul autorităţii pârâte.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2736 din 6 noiembrie 2007 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie ca neîntemeiată. De asemenea, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâţii la plata primelor de vacanţă pentru perioada 2001-2006 actualizate în raport de rata inflaţiei. Totodată, a obligat chematul în garanţie să aloce fonduri pentru plata acestor drepturi salariale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, într-adevăr, aplicabilitatea acestui act normativ a fost suspendată anual prin legile bugetare dar, suspendarea nu poate echivala cu anularea dreptului, întrucât este vorba de un drept câştigat.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Recurentul a susţinut în esenţă că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă şi nici nu poate fi chemat în garanţie de către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, întrucât nu există identitate între persoana chematului în garanţie şi persoana celui împotriva căruia s-a îndreptat intimatul pârât.
În cazul în care vor fi respinse excepţiile invocate, recurentul a susţinut în subsidiar că pe fond soluţia de admitere a cererii de chemare în garanţie este nelegală, întrucât legea bugetului de stat constituie norma specială în ceea ce priveşte finanţarea resurselor bugetare şi repartizarea acestora, iar dispoziţiile referitoare la primele de vacanţă au fost suspendate prin legea bugetului de stat, motiv pentru care aceste dispoziţii nu îşi produc efectele pe perioada suspendării.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a admis cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanţie şi autorităţile pârâte nu există un raport juridic obligaţional, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt şi autorităţile pârâte - n.r.) au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei şi Finanţelor propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" [alin. (l)] iar „Ministerul Economiei şi Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. In caz de divergenţă hotărăşte Guvernul".
Înalta Curte va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
In consecinţă recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 2736 din 6 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată şi în fond respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4023/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4026/2008. Contencios → |
|---|
