ICCJ. Decizia nr. 4028/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4028/2008
Dosar nr. 5635/2/200.
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta C.R.V. a chemat în judecată Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâţii să dispună obligarea acestora la plata primelor de vacanţă pentru perioada 2004-2006 şi a sporului de fidelitate pentru anul 2005.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în temeiul art. 37 din OG nr. 38/2003 beneficiază de prima de vacanţă, că acest act normativ a fost suspendat succesiv însă suspendarea a avut ca efect doar amânarea exercitării dreptului, nu şi anularea acestuia.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3119 din 4 decembrie 2007 a admis acţiunea formulată de reclamantă, dispunând obligarea pârâtului la plata primelor de vacanţă pentru perioada 2004-2006 şi plata sporului de fidelitate pentru anului 2005, actualizate în raport de rata inflaţiei.
Totodată, a obligat Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce sumele necesare plăţii acestor drepturi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că prin art. 2 alin. (1) din OUG nr. 118/2004 s-a dispus suspendarea dispoziţiilor art. 6 din OG nr. 38/2003, însă suspendarea exerciţiului dreptului reclamanţilor nu echivalează cu anularea lui astfel încât, la încetarea perioadei de suspendare se impunea plata retroactivă a drepturilor salariale menţionate .
Interpretarea contrară ar fi de natură să lipsească dreptul de conţinutul lui, fapt care nu poate fi acceptat.
Referitor la Ministerul Economiei şi Finanţelor s-a reţinut că acesta are calitate procesuală dar nu ca obligat principal şi solidar cu instituţia la care funcţionează poliţiştii, ci în raport de obligaţiile acestui minister de elaborare a proiectului bugetului de stat, în funcţiile de datoriile fiecărui minister în parte.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs Ministerul Economiei şi Finanţelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul a susţinut în esenţă că nu are calitate procesuală pasivă de chemat în garanţie, neputând fi obligat la alocarea fondurilor necesare achitării drepturilor de natură salarială, solicitate de reclamant.
A mai susţinut că pretenţiile reclamantei solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator, care are şi calitatea de ordonator principal de credite.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Instanţa de fond în mod greşit a admis cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanţie şi autorităţile pârâte nu există un raport juridic obligaţional, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt şi autorităţile pârâte) au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei şi Finanţelor propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul Economiei şi Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. In caz de divergenţă hotărăşte Guvernul".
Înalta Curte va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
De asemenea, conform art. 6 din OG nr. 38/2003 poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
În consecinţă recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 3119 din 4 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată şi în fond respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4027/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4029/2008. Contencios → |
|---|
